Timpul Bisericii este un timp ciclic. Spre deosebire de timpul istoric și linear al societăților moderne, alcătuit din momente unice și irepetabile, timpul ciclic este unul care revine mereu asupra lui la intervale regulate, deoarece este caracterizat și măsurat de comemorarea repetitivă a unor evenimente extrem de valorizate de comunitate.
La biserică, credincioșii nu se uită niciodată la ceas, deoarece atunci când își dăruiesc timpul lui Dumnezeu, au la dispoziție „tot timpul din lume” și, după cum spune un proverb francez, „nu ții socoteală de cât cheltuiești pentru cel pe care-l iubești” (quand on aime, on ne compte pas).
În ciuda conținutului lor extrem de bogat, slujbele ortodoxe au mereu o tonalitate liniștitoare și, cu toată concentrarea de care este nevoie pentru a participa la ele, acestea sunt mereu pentru trupurile credincioșilor un prilej de odihnă, iar pentru sufletele lor, izvorul unei adevărate păci lăuntrice.
Sfânta Liturghie este trăire prin anticipare, prin arvună a Împărăției Cerurilor, o pregustare a acesteia, de care vom beneficia în deplinătate în lumea de dincolo, după Înviere și Judecata de Apoi.
Participând la slujbele liturgice, învățăm de la Mântuitorul Hristos, de la Maica Domnului și de la sfinți, ni-i alegem drept învățători și călăuzitori, trăim împreună cu ei, devenim și noi treptat (și de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) asemenea lor, așa cum copilul mic se formează prin mimetism trăind împreună cu părinții săi.
Participând mai des și mai mult la viața liturgică, credincioșii trăiesc mai mult și mai des împreună cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, sunt pătrunși mai mult de modul lor de viață și de virtuțile lor, se aseamănă din ce în ce mai mult cu ei și se unesc cu ei tot mai mult, anticipând astfel viețuirea comună din Împărăția Cerurilor, unde unirea credincioșilor cu Dumnezeu și cu sfinții va fi desăvârșită.
Se cuvine să ne hrănim duhovnicește din slujbele liturgice, dar, în același timp, trebuie să hrănim și noi aceste slujbe înlăuntrul nostru, pentru ca ele să poată rodi acolo în deplinătate. Și acest lucru se face prin rugăciune, dar și prin intermediul tuturor stărilor sufletești (cum ar fi în special credința, pocăința, smerenia și iubirea) pe care trebuie să le modeleze înlăuntrul nostru viața noastră duhovnicească în general și să le lucreze în noi tot mai mult și tot mai puternic.
La originea vieții liturgice, ca și la originea vieții de nevoință și a tuturor formelor de viață în Hristos, se află pocăința și smerenia care ne dau posibilitatea de a aprecia distanța ce separă nimicnicia noastră de măreția darurilor care ne sunt oferite și tot efortul de sporire duhovnicească pe care trebuie să-l facem pentru a ne putea uni pe deplin cu Acela Care de la început S-a unit pe deplin cu noi.
(Jean-Claude Larchet, Viața Liturgică, Editura Doxologia, 2017, p. 74, p. 144, p. 245, pp. 559-560, p. 563, p. 565)