Multor oameni le place să citească carți ziditoare, și aceasta este bine; însă rugăciunea este mai bună decât toate.
Cum oare am putea iubi fără să ne rugăm?
Cel care-L iubește pe Domnul se poate gândi la El zi și noapte, căci nici o îndeletnicire nu-l poate împiedica să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă amintirea Domnului nu va stărui pururea în mintea ta, nici nu te vei mai ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va sălășlui în iubirea de Dumnezeu, fiindcă numai prin intermediul rugăciunii se pogoară asupra noastră harul Sfântului Duh.
Însă rugăciunea făcută doar din obișnuință, fără să avem în același timp și inima zdrobită din cauza păcatelor noastre, nu este primită de Domnul nostru Iisus Hristos.
Dacă scopul vieții duhovnicești este dobândirea asemănării și a unirii cu Iisus Hristos, rugăciunea este principala ei cale. Prin rugăciune, ne mai spune Sfântul Siluan, „omul se păzește de păcat”, prin rugăciune „dobândim harul Sfântului Duh” și-L putem cunoaște pe Dumnezeu în plinătatea Sa. În absența rugăciunii, nu putem stărui în dragostea lui Dumnezeu. De aceea, „rugăciunea este cea mai potrivită lucrare a sufletului nostru”, calea, prin excelență, către sfințenie, „mai de preț decât orice altceva: sfinții, cu toții, s-au rugat fără încetare; n-au fost nici o clipă lipsiți de rugăciune”. Așa după cum o dovedesc scrierile sale, rugăciunea era întreaga viață a Sfântului Siluan, era însăși respirația lui. Nu doar că se ruga, ci era rugăciunea însăși.
Ce este oare rugăciunea? Pentru Sfântul Siluan, mai mult decât o lucrare anume, rugăciunea era modalitatea cea mai sigură de a fi împreună cu Dumnezeu. Rostită în singurătate (în propria chilie) sau în obște (în timpul Sfintei Liturghii), rugăciunea este, în același timp, atitudine, mișcare și cuvânt. A te ruga înseamnă a „te afla înaintea Chipului lui Dumnezeu”, cu smerenie, cu frică și cutremur, cu credință și cu dragoste. Înseamnă „a reflecta asupra lui Dumnezeu, a-L ține pururea în amintire”. În timpul rugăciunii, „mintea se înflăcărează și se înalță cu mare dorință către Domnul, ca spre propriul său Părinte ceresc, către Lumina și Bucuria sa”. În rugăciune, nu doar șezi înaintea lui Dumnezeu, ci și vorbești cu El: fie pentru a-L chema în ajutor și a-L slăvi, fie pentru a redobândi dorul harului, fie pentru a mijloci pentru aproapele sau pentru a-I mărturisi propriile tale nevoi. Ajuns aici, Sfântul Siluan face precizarea că cel dintâi lucru ce se cuvine a fi cerut, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți, este Sfântul Duh – și toate celelalte bunătăți care vin o dată cu El –, ca și starea ce îngăduie a-L dobândi: starea de smerenie și de pocăință.
În scrierile sale, Sfântul Siluan se adresează tot timpul, în chip direct, lui Dumnezeu. Tânjește după El, Îi cere fierbinte milostenia, cere să-i dăruiască puterea de a-L slăvi zi și noapte, ajutorul în încercările grele, iertarea păcatelor proprii. Tresaltă de bucurie înaintea frumuseții imnurilor prin care îngerii aduc slavă Domnului și Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, în Ceruri, preamărire cerească, la care oamenii sunt părtași prin Sfânta Liturghie.
Mai mult decât orice, Sfântul Siluan stăruie asupra rugăciunii lăuntrice: „Fiindcă nu se cuvine numai să ne adresăm lui Dumnezeu, ci și să fim pururea întru El.” Să fim noi întru El, și El întru noi. Deoarece o asemenea rugăciune nu necesită nici cărți, nici un spațiu anume în care să fie rostită, poate fi făcută în orice loc și în orice timp. Sălașul ei este inima omului, „cea mai potrivită biserică pentru Dumnezeu. Pentru cel ce se roagă în inima sa, lumea întreagă devine un templu”, este de părere starețul Siluan.
În Tradiția ortodoxă, forma de rugăciune lăuntrică prin excelență, aflată și în miezul nevoinței Sfântului Siluan, este rugăciunea numită, „a lui Iisus”, răspândită prin acele Povestiri ale unui pelerin rus și prin Filocalia: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Este o rugăciune de pocăință, centrată pe figura lui Iisus Hristos, și, în același timp, întru totul treimică, fiindcă Iisus este „Fiul” Tatălui și nu poate fi numit „Domn” decât întru Sfântul Duh (v. I Cor. 12, 3).
Cum trebuie să ne rugăm? Credincios învățăturii lui Iisus Hristos, Care este părintele rugăciunii, Sfântul Siluan face mai multe recomandări. Se cuvine, ne spune el, să ne rugăm „cu simplitate, asemenea unui prunc”. Să ne rugăm cu luare-aminte, fiindcă, „dacă ne rugăm lăsându-ne gândul să rătăcească în alte locuri, Domnul nu ne va asculta rugăciunea”. Să ne rugăm cu măsură, căci sufletul, mai ales la începutul rugăciunii, „nu are puterea de a ne ruga continuu cu aceași dăruire”; dimpotrivă, are nevoie de multe răgazuri, atât în citire, cât și în lucrul mâinilor, de pildă. Și, mai înainte de toate, rugăciunea cere multă dragoste. Anume, dragoste de Dumnezeu, Care nu poate fi rugat fierbinte fără ca, în același timp, să nu dorești să te unești cu El, din toată ființa ta. Dar și, în același timp, iubire față de aproapele – și, îndeosebi, față de vrăjmași – și față de întreaga creație, fiindcă nimeni nu-și poate dobândi liniștea prin rugăciune, fie ea rostită corect, fără să se fi împăcat mai înainte cu fratele său și să-și fi arătat milostenia față de orice creatură ce pătimește. „Fiindcă lumea dăinuie și durează puterea rugăciunii; însă, atunci când rugăciunea se va diminua, lumea va pieri și ea.”
Atunci când vom ajunge să iubim în felul acesta, din toată ființa noastră, ne vom ruga și noi în chipul acesta; toate puterile ne vor fi absorbite de Dumnezeu, toate gândurile ni se vor împreună în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, mintea ni se va împreuna cu inima. Scopul fiind ajungerea la „rugăciunea curată”, ce se rostește singură și fără întrerupere, fără risipire și năluciri ale celui rău.
Dar al Sfântului Duh, rugăciunea aceasta poate fi făcută atât viețuind în lume, dar și călătorind în lungul pământului, trudind cu propriile mâini sau cu creierul, ajutându-ne să rămânem astfel pururea în lăuntrul lui Dumnezeu.
Rugăciunea este, în chip paradoxal, lucrul cel mai ușor și, în același timp, cel mai dificil din câte există. Este ușoară, în măsura în care Dumnezeu Însuși „îi dăruiește rugăciunea celui ce se roagă”, și, totodată, în măsura în care „Duhul Sfânt rostește El Însuși rugăciunea în lăuntrul inimii noastre”. Este anevoioasă, fiindcă nu se desfășoară fără a întâmpina nenumărate încercări, o luptă înverșunată cu noi înșine, cu patimile noastre, cu vrăjmașul, care ține cu orice preț să ne îndepărteze de rugăciune, să ne despartă de gândul pe care I-l închinăm numai lui Dumnezeu. „În toate aceste bătălii, omul trebuie să facă dovadă de multă îndrăzneală.”
Sfântul Siluan ne asigură că: „Nici un gând bun nu se rătăcește înaintea lui Dumnezeu.” Într-adevăr, Domnul – Care ne poartă de grijă cu bunătate, asemenea unui părinte și a unei maici – ne ascultă și ne împlinește orice rugăciune. Aceasta însă, cu câteva condiții: ca rugăciunea să nu fie rostită din pură obișnuință, ci cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre, cu reculegere, cu smerenie și cu trezvie. Pentru că Domnul este milostiv, iar nu pentru că cel ce se roagă ar fi sfânt ori în rândul celor desăvârșiți, El răspunde rugăciunii noastre. Iar dacă uneori ni se pare că rugăciunea nu ne este băgată în seamă, este numai din pricina mândriei sufletului nostru. Așa după cum îi spunea părintele Israel Sfântului Siluan, „rugăciunea este tot timpul plină de duh, noi suntem cei lipsiți uneori de duh. Fiindcă nu știm să viețuim așa cum se cuvine, și nici să lucrăm pentru Dumnezeu”.
Dar cum oare cunoaștem dacă rugăciunea ne-a fost primită de Domnul? Sfântul Siluan ne învață: „Știm, pentru că Duhul Sfânt este Cel ce-o mărturisește în lăuntrul sufletului nostru.” Recunoaștem aceasta după blândețea și liniștea pe care Duhul le răspândește în lăuntrul nostru. Nu prin „blândețea amestecată cu orgoliu”, cu automulțumire și cu „satisfacție întunecată”, care ne vin de la vrăjmașul, ci cu blândețea harului, care ne dăruiește „o umilă afecțiune pentru Dumnezeu”, dragoste pentru toți oamenii – inclusiv pentru vrăjmașii noștri –, „fericirea și veselia până la lacrimi, odihna desăvârșită”, o neîncetată minunare, mereu reînnoită, „înaintea milosteniei, a măreției și a puterii lui Dumnezeu”.
La urma urmelor, numai cunoașterea experiată a Sfântului Duh ne ajută să deosebim între cele două feluri de blândețe. Tot așa, numai Duhul ne ajută să deosebim adevărata natură – dumnezeiască, omenească sau diavolească – a viziunilor, a extazurilor și a celorlalte arătări de lumină, care ne pot încerca în timpul rugăciunii. Dacă suntem începători, cel mai potrivit este să ne așezăm cu smerenie sub ascultarea unui părinte duhovnicesc. În lipsa acestuia, dar și în toate celelalte situații, să-L rugăm fierbinte pe Domnul să ne lumineze – așa cum n-a făcut protopărintele Adam când a fost pus înaintea pomului oprit. Înainte de toate, pentru a ne feri să cădem în amăgiri duhovnicești, să nu căutăm cu orice preț să avem asemenea stări și să nu le primim decât cu nespus de multă luare-aminte: „Dacă ți se întâmplă să ai o vedenie, să întrezărești un chip sau să ai un vis tulburător, nu te încrede în acestea, căci, dacă ele vin de la Dumnezeu, atunci Domnul te va face să înțelegi.”
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010