Iubirea, element fundamental în relațiile dintre creștini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este aceea care restaurează prin har și integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiți. Ea menține legătura vie între cele două lumi în care acționează Biserica și determină uneori schimbări radicale, orientând viața spre înțelegerea și apropierea de semeni și de cei trecuți la cele veșnice.
Unitatea dintre cele două înfățișări ale Bisericii, care exprimă de fapt acțiunea ei pe pământ și în Cer, pune în evidență necesitatea continuării iubirii creștine și dincolo de sfârșitul existenței noastre terestre. Iubirea, după concepția creștină, se extinde asupra tuturor, asupra celor din viață, dar și asupra celor care au trecut la cele veșnice, fără nici o discriminare. Ea poate și trebuie să se manifeste atât față de cei drepți, cât și față de cei păcătoși. Trebuie să fim încredințați că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește.
După învățătura noastră creștină, moartea fizică aduce imediat sufletul în fața a două stări posibile, și anume: o stare de fericire, Raiul, și alta de suferință profundă, iadul. După faptele săvârșite în viața pământească, sufletul se poate învrednici fie de Rai, locul unde merg „fericiții care mor în Domnul”, fie de iad, care mai este numit „gheena focului”. Pentru sufletele păcătoșilor care au mers în acest din urmă loc, Biserica, prin membrii ei, are datoria de a se ruga, pentru ca prin milostenie și pomeniri Dumnezeu să le salveze sufletele din chinul veșnic. Acesta este rolul parastaselor și al pomenirilor pe care cei de pe pământ le fac pentru cei adormiți din neamul lor, pentru ca cei care se află într-o asemenea stare să se poată bucura de marea milostivire a lui Dumnezeu.
Prin această acțiune a noastră, a celor vii, care ne considerăm alături sufletește de cei adormiți și ne rugăm pentru sufletele lor ca și pentru sufletele noastre, noi ne arătăm dragostea noastră față de ei, contribuind la mântuirea comună, cunoscut fiind faptul că mântuirea se poate dobândi mai ușor în comuniune cu toate mădularele Bisericii. Rugăciunile pentru cei adormiți reflectează și mai bine comuniunea sfinților, această legătură spirituală, prin mijlocirea Bisericii, între noi și sfinți, precum și legătura noastră cu sufletele celor adormiți.
Mântuitorul a ascultat și a îndeplinit dorința celor care s-au rugat pentru cei morți (exemplul învierii fiicei lui Iair și învierea lui Lazăr), arătându-ne prin aceasta puterea Sa dumnezeiască și îndemnându-ne să urmăm exemplul. Pentru cei care au trecut hotarul vieții pământești, Sfântul Apostol Pavel recomandă „să facem rugăciuni și mijlociri”. În Biserica primelor secole, în prima parte a perioadei patristice, s-au îndătinat rugăciunile pentru cei adormiți ca o modalitate de exprimare a legăturii strânse între cei vii și cei adormiți. Creștinii au avut întotdeauna convingerea că Dumnezeu Cel Iubitor de oameni Se milostivește mai mult de om atunci când observă că el se roagă și lucrează nu numai pentru mântuirea sufletului său, ci și pentru mântuirea aproapelui.
Oportunitatea rugăciunilor pentru sufletele celor adormiți, atât pentru cei drepți, cât și pentru cei păcătoși, precum și confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cum și în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei adormiți, punând și pe alții să se roage și dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele și înfricoșatele Taine pentru cei mutați de la noi; au știut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoșata Taină stă de față, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?”.
Acela care s-a mutat în viața veșnică fără să-și curățească păcatele prin pocăință și fapte bune, ba chiar având păcate de moarte, este supus chinurilor în iad. Numai noi, cei vii, putem mijloci înaintea lui Dumnezeu ca să-i scoată de acolo și să-i ducă în Rai, iar acest lucru se face mai cu seamă prin puterea jertfei nesângeroase de la Sfinta Liturghie și prin faptele dragostei celor rămași pe pământ.
Răspunsul la întrebarea dacă trebuie să ne rugăm pentru sufletele celor adormiți în păcate grave, care nu se pot ierta, socotim necesar să precizăm că acesta îl poate da numai Dumnezeu, întrucât numai El știe păcatele noastre, ale tuturor. Episodul cu femeia condamnată de farisei și căreia Mântuitorul i-a luat apărarea, precum și al tâlharului de pe cruce, pocăit în ultimele clipe ale vieții pământești, sunt grăitoare în această privință.
Noi, oamenii, niciodată nu vom ști cine a decedat cu păcate care nu se pot ierta sau dacă pe aceștia Dumnezeu îi va scoate din iad, ci noi avem datoria de a ne ruga și de a-i pomeni în jertfele și milostenia noastră. Singur Dumnezeu cunoaște și faptele bune și faptele rele, precum și gândurile și năzuințele noastre, ale tuturor.
(Pr. Drd. Valeriu Drăgușin, Rugăciunile pentru cei adormiți, în lumina Sfintei Scripturi, în Revista „Ortodoxia”, anul XXXVIII (1986), nr. 4, pp. 116-126)