Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp şi, de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.
Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ş.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc. Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. VII, 10). Sfântul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioşilor, acest Doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare. Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire.
Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. lată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morţii. Vă amintiţi bucuriile, ce vă făcea odinioară răposatu, gândiţi la foloasele, ce el v-a adus sau încă vă aducea, amintiţi relaţiile voastre cele prieteneşti, vă aduceţi aminte de graiurile cele plăcute, ce aveaţi cu dânsul. Toate acestea stârnesc lacrimile voastre, vă pricinuiesc tânguiri şi cufundă tot sufletul vostru întru o adâncă întristare. La toate aceste puternice arme ale durerilor, ca cea dintâi apărare, punem noi, graiurile acestea: tot ce se naşte în lumea aceasta, trebuie să moară. Aceasta este legea lui Dumnezeu, şi hotărârea Sa neschimbată, pe care El a dat-o după păcatul cel dintâi asupra strămoşului neamului omenesc, prin cuvintele: „Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce” (Fac. III, 19).
Ce este dar de mirare, când un om, care cu această condiţie s-a născut, face împlinirea legii şi hotărârii dumnezeieşti? Ce este de mirare, când un născut din părinţi muritori, merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobişnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toţi, nu este o raritate. Dacă moşii şi strămoşii tăi au mers pe această cale a morţii, dacă încă de la Adam toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să înălţăm sufletul nostru dintru adâncul întristării. Acest om şi-a plătit datoria sa şi cum poate cineva să fie trist, când plăteşte datoria, ce avea? Dar aceasta este o datorie, care nu se poate stinge cu bani, şi de care nu ne poate slobozi nici fapta bună, nici înţelepciunea, şi nici puterea, o datorie, pe care şi împăraţii trebuie să o plătească. Fiindcă hotărârea şi legea lui Dumnezeu sunt neschimbate.
Dar tu poate că zici: eu ştiu, că moartea este soarta tuturor; eu ştiu, că cine moare, îşi plăteşte datoria; dar eu îmi aduc aminte de bucuria, ce-mi făcea răposatul, de legătura noastră cea prietenească, de petrecerea noastră cea înviorătoare, şi de aici purced lacrimile mele. Aici mai ales aduceţi-vă aminte de cuvântul Apostolului: „întristarea lumii lucrează moarte” (II Cor. VII, 10). Însă pentru ce lucrează ea moarte? Pentru că o astfel de întristare peste măsură duce sau la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu. Dar poate îmi va zice cineva cum poţi tu să opreşti de a jeli morţii, când aceasta au făcut-o încă şi Patriarhii, şi acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, şi mulţi prooroci, şi înainte de toţi Iov cel drept, care pentru moartea fiilor săi şi-a rupt haina sa? Dar eu te întreb, când tu îţi măriţi fata ta după un mire, cu care ea se duce într-o ţară depărtată; când ei acolo îi merge bine; tu nu socoteşti ducerea aceea ca ceva rău, şi îngrozitor, ci ştirea despre traiul ei cel bun depărtează supărarea pentru lipsa ei.
Nu ar fi oare nebunie în cazul de faţă a te jăli şi a te tângui, când nu un om, ci Însuşi Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tău la sine întru un loc străin? Dar zici tu: cum se poate, ca să nu mă întristez, când eu sunt om? Eu nu cer aceasta de la tine, ci opreşte covârşirea întristării. Că noi ne întristăm, aceasta are temeiul său, în firea omenească, dar că facem aceasta peste măsură, pricina este în nebunia noastră, în lipsa de cugetare, şi în moliciune. Jeleşte şi plângi, dar nu cârti, nu fii posomorât. Mai vârtos laudă pe cel ce l-a luat, cu aceasta tu cinsteşti pe însuşi răposatul, şi îi trimiţi după dânsul acest monument de cinste. Căci, dacă cârteşti, jigneşti pe cel mort, mânii pe Dumnezeu, şi te vatămi pe tine însuţi. Iar dimpotrivă, dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, atunci cinsteşti pe cel mort, lauzi şi slăveşti pe cel ce l-a luat, şi foloseşti ţie însuţi. Plângi, cum a plâns pe Lazăr Hristos Domnul tău, care prin aceea ne-a însemnat măsura, scopul şi marginile întristări, pe care cineva nu trebuie să le păşească. Mai dintâi tu aminteşti de patriarhi si de prooroci, dar adu-ţi aminte, că tu la aceasta ai mai puţin drept decât dânşii.
Ei cu dreptate se tânguiau, căci Hristos nu venise încă din cer, El, care prin învierea Sa a secat izvorul lacrimilor pentru cei morţi. Ei se tânguiau cu dreptate, căci atunci nu se ridicase încă osânda morţii deasupra omenirii. Ei se văietau cu dreptate, căci învierea morţilor încă nu se vestise. Toţi sfinţii din Vechiul Testament nădăjduiau întru venirea Domnului, dar de aceea ei tânguiau pe morţi, căci ei nu puteau vedea pe acela, întru care au nădăjduit. Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime. Însuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25). Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. Aceia, care trebuie să iasă din ea, nu se întristează pentru aceasta, ci mai vârtos se bucură; căci ei nu se uită la sfărâmarea casei, ce o au înaintea lor, ci gândesc la zidirea cea nouă, pe care încă nu o văd. Aşa face si Dumnezeu; el desface trupul nostru, si porunceşte sufletului, ce locuieşte întrânsul, să iasă afară, ca dintr-o casă, pentru ca pe aceasta să o zidească iarăşi mai măreaţă, si apoi să-l introducă iarăşi în ea cu o mai mare slavă.
De aceea noi să nu ne uităm la sfărâmarea cea de acum, ci la slăvită restabilire în viitor. Voi mai aduce încă o altă asemănare, închipuiţi-vă, că cineva are o icoană de metal, care s-a ros de rugină şi de timp şi în multe locuri s-a vătămat, aşa stricată o aruncă în topitorie, spre a o topi cu totul, şi prin aceasta o face din nou mai frumoasă. Deci precum desfacerea icoanei în cuptor nu este nimicirea, ci mai vârtos înnoirea ei; aşa şi moartea trupului nostru nu este o nimicire, ci o înnoire. Ostaşii în mijlocul păcii gândesc la război şi se pregătesc pentru dânsul, pentru ca atunci când acela va izbucni, să fie înarmaţi şi să poată arăta, iscusinţele ce ei au câştigat în timpul păcii. Tot aşa şi noi să gătim în timpul păcii arme şi doctorii, pentru ca, când vreo dată ne vor împresura patimile cele fără de minte, sau întristarea, sau durerea, sau altceva, noi, fiind bine înarmaţi şi apăraţi, să putem respinge din toate părţile năvălirile răutăţii.
Aşa vom putea noi săvârşi cu suflet vesel viaţa aceasta de faţă şi ne vom face părtaşi împărăţiei celei cereşti, prin Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.
Bibliografie: Bibliografie: Sfântul Ioan Gură de Aur – „Predici la duminici şi sărbători”. Editura Bunavestire Bacău 1997-2005, pp. 95 – 99.