A venit lumea din evacuare şi cu dânsa a venit şi boala cea cumplită, tifosul sau febra tifoidă, ce a ucis mai mulţi oameni decât a făcut-o războiul. Au fost case unde doar cheia în uşă a mai rămas stăpână, altcineva nimeni.
Crudă era boala şi nu voia să plece până ce moartea nu lua din fiecare casă pe câte cineva. Pe lângă această boală, sărăcia era mare cucoană prin casă şi afară, iar pe trupurile oamenilor mai stăpânea ca o tirană, râia, însoţită de sumedenii de păduchi. Era un chin de nedescris pe bieţii oameni.
Într-un sat pe nume Ioneasa, era un preot tânăr ce s-a silit să vină din evacuare mai înainte de ceilalţi preoţi la turma lui spre a le alina aceste suferinţe cumplite. Totul a mers bine până la Crăciun. Spovedania şi înmormântarea erau cele mai des cerute. Apoi, hrana oamenilor şi hrana vitelor lipseau cu desăvârşire şi câte alte greutăţi nu mai erau?!
Era de mirare pentru oricine şi se întrebau toţi: cum de intră acest preot în fiecare casă? Cum de putea sta pe scaun şi pe patul omului bolnav de tifos fără să-i fie frică că se v-a îmbolnăvi şi el? Cum de pune veşmintele pe oameni şi nu se teme de păduchi? Dar, Dumnezeu i-a purtat de grijă. În Postul Crăciunului s-au întors din evacuare şi preoţii din satele de prin împrejurimi, iar oamenii, erau îngrijiţi toţi. Însă, înmormântările erau în fiecare zi. Chiar şi în ziua de Crăciun, acest preot, a făcut slujbă şi a înmormântat doi oameni şi apoi a plecat acasă.
A doua zi, de Crăciun, când a trebuit să se pornească spre biserică, şi-a simţit trupul greu şi picioarele fără de putere încât nu a mai putut merge. A treia zi, la fel. Apoi, s-a aşezat la pat. Boala l-a cuprins şi pe el. Toată lumea din sat era supărată, cu frică mare că-şi vor pierde păstorul. Preotul s-a luptat cu boala timp de trei săptămâni, după care s-a rdicat, spre bucuria tuturor. A primit vestea că părinţii, fraţii şi surorile lui s-au îmbolnăvit şi că sunt cu toţii în agonia morţii. S-a dus la ei, dar ei nu l-au cunoscut. Zi şi noapte, părintele, veghea cu rugăciunea la căpătâiul lor, le răcorea febra cu comprese cu apă rece pe tot corpul, le potolea setea şi arşiţa febrei cu ceai şi cu lapte acru. Până la urmă i-a salvat pe toţi şi pe nici unul nu l-a pierdut.
Grija şi osteneala acestui părinte de a salva pe oameni din strânsoarea bolii şi din ghiarele morţii nu s-a terminat. La câteva zile, primeşte vestea că au căzut la boală şi se află în primejdie de moarte: socrii lui, un cumnat de al său şi un copil. La fel, părintele, i-a salvat din necruţătoarea boală pe toţi şi nu a murit niciunul. Aşa a ascultat Dumnezeu rugăciunea acestui preot cu frică de Dumnezeu şi i-a salvat pe oameni.
Ilarion Argatu — Primii ani de preoţie[60].