La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”. Făcând astfel el se înalță mai presus de cei ce viețuiesc negrijuliu și începe să-i judece; și așa pierde acel har care-l ajuta să plinească poruncile lui Dumnezeu. Și nu înțelege sufletul cum s-a întâmplat aceasta; atunci fusese atât de bine, iar acum totul a devenit greu, și nu-i este a se ruga. Dar nu trebuie să te înfricoșezi: este Domnul Carele cu milostivire povățuiește sufletul. De cum se semețește sufletul asupra fratelui, îndată îi vine un gând rău, neplăcut lui Dumnezeu, iar dacă sufletul se smerește, harul nu se depărtează, dar de nu, urmează o oarecare mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă însă nu se smerește, va cădea într-un păcat oarecare. Dacă nici atunci nu se smerește, va veni o mai mare ispită ce va duce la un păcat și mai mare. Și ispita se va tot întări, până când sufletul se va fi smerit; atunci ispita se depărtează, iar dacă mult se smerește, vine umilința și pacea, și tot răul se depărtează.
Așadar tot războiul este spre a dobândi smerenia. Vrăjmașii au căzut prin mândrie, iar pe noi ne trag spre pierzanie prin aceeași. Vrăjmașii ne laudă, iar dacă sufletul primește lauda, harul se depărtează de el, câtă vreme nu s-a pocăit. Astfel întreaga viață sufletul se învață smerenia lui Hristos, și câtă vreme nu are smerenie, tot mereu va fi muncit de gânduri rele. Dar sufletul smerit află odihna și pacea pentru carile vorbește Domnul (cf. Ioan 14, 27).
Postul, și înfrânarea, și privegherea, și liniștirea, și celelalte nevoințe ajută, însă puterea de căpetenie este în smerenie. Maria Egipteanca prin post și-a uscat trupul într-un singur an, căci nici nu avea cu ce să se hrănească, dar cu gândurile s-a luptat șaptesprezece ani.
Smerenia nu dintr-o dată o vei învăța. De aceea Domnul și zice: „Învățați de la Mine smerenia și blândețea”. Spre a le învăța trebuie vreme. Iar unii au îmbătrânit în nevoințe, dară smerenia nu o au învățat, și nu pot înțelege de ce nu le este bine, nu au pace, și sufletul negrijește. […]
Cu neputință va fi să păstrăm pacea sufletului de nu vom veghea asupra minții, adică nu vom izgoni gândurile neplăcute lui Dumnezeu, și dimpotrivă, nu vom păstra pe cele plăcute Lui. Trebuie să privești cu mintea în inimă ce se petrece acolo: de este pace sau nu. Dacă nu, cercetează și vezi cu ce ai greșit. Pentru pacea sufletului trebuie să fii înfrânat, căci și de la trup ni se pierde pacea. Nu trebuie să fii iscoditor; nu se cade nici să citești ziare, nici cărți lumești, care pustiesc sufletul și aduc negrijanie și turburare. Nu osândi pe alții, căci adesea se întâmplă ca necunoscând pe vreunul, oamenii să-l vorbească de rău, pe când el cu mintea este asemenea îngerilor. Nu încerca să cunoști alte lucruri decât ale tale; grijește-te doar de ceea ce ți-au încredințat bătrânii, iar atunci, pentru ascultare, Domnul te va ajuta cu harul Său și vei vedea roadele ascultării în sufletul tău: pacea și neîncetata rugăciune. În viața de obște harul lui Dumnezeu se pierde cel mai mult din faptul că nu ne-am învățat a ne iubi fratele, după porunca Domnului. Dacă fratele îți va pricinui vreo mâhnire, și în acea clipă primește vreun gând de mânie împotriva lui, sau îl osândești, sau îl urăști, vei simți că harul s-a depărtat și pacea s-a pierdut. Pacea sufletească cere să-ți obișnuiești sufletul să iubească pe cel ce te rănește și de îndată să te rogi pentru el. Nu poate sufletul a avea pace, de nu va cere din răsputeri Domnului darul de a iubi pe toți oamenii. Domnul a zis: „Iubiți pre vrăjmașii voștri”, iar noi, de nu vom iubi pe vrăjmași, nici pace în suflet nu vom avea. Neapărat trebuie să dobândim ascultarea, smerenia și dragostea, altminteri toate marile noastre nevoințe și privegheri vor fi în zadar.
Un Bătrân a avut următoarea vedenie: un om oarecare turna apă într-un vas cu fundul găurit; mult se ostenea omul, dar apa curgea și vasul rămânea gol. Așa și noi, trăim în nevoință, dar trecem cu vederea oarecare bună-săvârșire și din acea pricină sufletul rămâne pustiu.
Arhim. Sofronie Saharov, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009