Predică la Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

Astăzi, în a patra Duminică după Paşti, suntem îndemnaţi să cugetăm la vindecarea bărbatului paralitic. Pericopa este din Evanghelia după Ioan, care a fost însoţitorul nostru constant de când am început să citim din ea, în noaptea de Paşte, când am citit afirmaţia că Iisus Hristos este Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, că a devenit trup şi locuieşte în mijlocul nostru — acum.

In Biserică se citeşte din Evanghelia după Ioan doar în timpul acestei perioade pascale; ea este pentru cei care se botează. In Biserica primară, Paştele era timpul în care se săvârşeau botezurile, iar tonul baptismal al acestei perioade încă se regăseşte în liturghia noastră. Imageria baptismală este limpede în Evanghelia de astăzi prin scăldătoarea cu apă tămăduitoare [Vitezda].

In această pericopă identificăm câteva aspecte provocatoare, care intrigă şi ne uimesc, care ne solicită gândirea. De ce, de exemplu, se spune despre acest bărbat că avea treizeci şi opt de ani? Vrea să ni se spună prin aceasta că era bolnav de mult timp? Dar atunci de ce nu de treizeci şi şapte sau treizeci şi nouă? Sau patruzeci, numărul biblic obişnuit? Şi de ce, ţinând cont că erau atât de mulţi invalizi acolo, Hristos nu vindecă decât un singur om?

Unii Părinţi sugerează că numărul treizeci şi opt este simbolic, arătând că Vechiul Testament este incomplet fără Hristos: Vechiul Testament este simbolizat prin numărul patruzeci (iar cele cinci pridvoare ale scăldătoarei indică cele cinci cărţi ale lui Moise), iar treizeci şi opt este patruzeci minus doi, cele două porunci pe care le-a dat Hristos, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, cele două porunci de care depind toată Legea şi Prorocii.

Indiferent de ce credem despre un astfel de simbolism numerologic, ideea este că Vechiul Testament ne poate aduce la o cunoaştere a bolii noastre, dar atât, aşa cum a spus paraliticul: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare». Avem nevoie de Hristos, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, pentru a pune în lucrare planurile mântuitoare ale lui Dumnezeu.

Părinţii sugerează, de asemenea, că doar un om este vindecat (în loc de toţi cei prezenţi acolo) fiindcă lucrarea lui Hristos este mântuitoare pentru toţi, chiar şi pentru noi acum. Dacă toţi invalizii care zăceau acolo, în acea zi, ar fi fost tămăduiţi, atunci ar fi fost vindecaţi de neputinţele lor fizice. Insă la noi nu ar fi ajuns decât o mărturie a unei fapte extraordinare care a fost săvârşită acum mult timp; nu ar fi fost precum un cuvânt tămăduitor pentru noi acum — dar Evanghelia este astfel.

Prin urmare, cum de este un cuvânt mântuitor pentru noi?

Poate că răspunsul se află în deosebirea modului în care Hristos îl vindecă pe paralitic astăzi, în Evanghelia după Ioan, şi modul în care îl vindecă pe paraliticul din Evanghelia după Matei. Acolo, paraliticul îi este adus de alţii, iar Hristos, văzând credinţa lor, spune: „Indrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!». Doar atunci când unii
cărturari au zis în sinea lor că aceasta este blasfemie, doar atunci Hristos, pentru a-Şi arăta autoritatea Sa, a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta» (Mt. 9, 2-6), Ideea e că există credinţă şi iertarea păcatelor; vindecarea este consecinţa.

In pericopa de astăzi, pe de altă parte, Hristos îl abordează pe paralitic şi-l întreabă pur şi simplu: „Voieşti să te faci sănătos?» (Ce întrebare!) Când paraliticul îi zice că nu are pe nimeni care să-l aşeze în scăldătoare, atunci Hristos spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă». Nu se face vreo referire nici la păcat, nici la credinţă.

Intr-adevăr, paraliticul nici măcar nu ştie cine este Cel Care l-a vindecat; din cauza mulţimii, Hristos a dispărut de sub privirile sale. De abia mai târziu, când Hristos i se adresează în templu, primeşte acest cuvânt din partea Lui: „De acum să nu mai păcătuieşti».

In anumite privinţe, vindecarea despre care vorbeşte Evanghelia după Ioan este mai pe înţelegerea noastră, a celor de astăzi; oferă un cuvânt care continuă să ne provoace şi să ne dăruiască viaţă.

Am specificat că Evanghelia după Ioan se citeşte în Biserică doar în timpul perioadei pascale. După ce am străbătut un lung interval de pregătire — cele patruzeci de zile ale Postului şi săptămânile pregătitoare -, suntem tentaţi să credem că, odată ce am ajuns ziua Paştelui, odată ce ne-am cercetat şi mărturisit ca păcătoşi, am dobândit cumva vindecarea şi mântuirea dăruită necondiţionat paraliticului şi că de acum putem lua o pauză în care să ne relaxăm în bucuria Paştelui.

Dacă aceasta este ceea ce credem atunci Evanghelia de astăzi ne obligă să analizăm mai bine situaţia. Chiar dacă am primit necondiţionat mântuire prin Pătimirea lui Hristos, noi trebuie totodată, precum paraliticul de astăzi, să ne străduim să-L aflăm pe Hristos şi să ajungem să cunoaştem cine este El şi ce a făcut El pentru noi.

Nu în zgomotul şi tulburările mulţimii găsim pacea de care avem nevoie ca să-L întâlnim pe Hristos; mai degrabă, Hristos Se înfăţişează înaintea paraliticului în templu, fiindcă Hristos a intrat, prin Pătimirea Sa, în altarul lăuntric, un înaintemergător pentru noi, mijlocind pentru noi ca mare preot.

Astfel Îl ştim, ca Cel Care mijloceşte pentru noi, Mediator şi Răscumpărător.

Insă ce spune aceasta despre noi? De abia după ce este vindecat află paraliticul că este păcătos: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău». Doar în lumina lui Hristos ştim că suntem păcătoşi şi că am fost deja iertaţi şi tămăduiţi sau mântuiţi de El.

Aşadar, în loc să cugetăm că Postul a fost o perioadă de pregătire care de acum poate fi lăsată în urma noastră ca să sărbătorim învierea lui Hristos, ar trebui mai degrabă să socotim Postul ca o perioadă de pregătire pentru a primi, cu o percepţie duhovnicească curăţită, darul care ni se oferă, şi apoi să răspundem acestui dar cu toată tăria noastră.

Aveam nevoie să fie purificată percepţia noastră duhovnicească, fiindcă darul lui Dumnezeu în Hristos pe care îl primim la Paşte provoacă aşteptările noastre obişnuite, lumeşti; dacă Hristos a biruit moartea, prin moartea Sa a împlinit aceasta, aşa cum şi cântăm.

Singurul răspuns cuvenit pe care îl putem da este ceea ce i se cere paraliticului din pericopa de astăzi: „Să nu mai păcătuieşti». Sau, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, dacă vrem să trăim acum în şi cu Hristos, trebuie să murim faţă de omul cel vechi, faţă de această lume, faţă de toate plăcerile şi mândria sa (cf. Rom. 6). Trebuie să luăm în serios dimensiunile baptismale ale vieţii noastre: să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii în Hristos Iisus, pentru ca să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi.

Dacă nu mai trăim prin şi pentru această lume, ci mai degrabă în şi prin Hristos, atunci devenim, aşa cum spune Sfântul Atanasie, martorii sau mărturia învierii lui Hristos (Despre întrupare, 27-32). Să ne rugăm ca să avem tărie să facem acest lucru, pentru ca să aducem într-adevăr mărturie învierii pe care o sărbătorim.

Pr. prof. John Behr

CRUCEA LUCREAZĂ ÎN LUME, EDITURA DOXOLOGIA

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован.