Citind Sfânta Evanghelie observăm că, după ce femeia şi-a îndreptat rugăminţile sale către Hristos, El nu-i răspunde cu nici un cuvânt, ci o nesocoteşte cu totul. Într’un sfârşit, ucenicii Lui, ei înşişi miraţi, pentru că niciodată nu-L văzuseră aşa aspru şi „nemilostiv”, L-au rugat să o ajute. Dacă nu pentru că s’au întristat mult pentru ea, măcar pentru că voiau să se elibereze de acea tulburare care numai contenea. Hristos însă rămâne cu o cu un fel de a fi şi o purtare neschimbate: El nici nu o priveşte: Nu sânt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil.
Tot ceea ce se întâmplă este o înjosire şi o durere peste măsură pentru femeie. Dar ea din nou se apropie şi, închinându-I-se, Îl roagă cu îndărătnicie, neluând seama la „umilirea” sa, la secătuirea sa sufletească şi trupească. Atunci Hristos rosteşte cuvântul Său, foarte greu şi smintitor pentru ea, prin care o aseamănă cu animalele necuvântătoare, cu câinii. Aceasta este deja vârful „înjosirii”. În faţa unei întâmplări asemănătoare, adesea omul îşi pierde nădejdea, preţuirea şi încrederea faţă de cel care i-a pricinuit ocara şi durerea sufletească. De obicei, urmează o uimire neplăcută, durere sufletească, gânduri şi întunecarea minţii, înfruntare cu tot felul de ocări, blesteme şi îndepărtare faţă de cel care răneşte.
Dar nu şi în această întâmplare evanghelică. Femeia primeşte cu smerenie cuvântul lui Hristos şi, socotindu-se nevrednică de luare aminte, ajutor şi milă, ca un câine, cere să i se dea doar din frimiturile care le cad copiilor de la masă, câtă vreme ei mănâncă pâinea. Cere ceea ce de obicei primesc câinii. Şi, îndată auzim cuvântul lui Hristos, de încuviinţare şi de adeverire a nevoinţei ei întru credinţă, smerenie şi ascultare: O! femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti! Într’o clipă, cea care era nespus de „înjosită”, se miluieşte şi se înalță datorită ascultării şi credinţei sale desăvârşite în Hristos şi datorită chipului împreună-unirii cu El.
Să însumăm până aici: ce se întâmplă, de fapt, cu femeia cananeiancă prin întâlnirea ei cu Hristos?
În primul rând, ea primeşte purtarea lui Hristos (desăvârşita nebăgare în seamă) faţă de ea, cu alte cuvinte, lucrarea Lui. În al doilea rând, primeşte cuvântul Lui (defăimător din cale afară) pentru ea, iar cu aceasta şi învăţătura Lui. În al treilea rând, ea primeşte voia şi purtarea Lui de grijă pentru ea (chipul deplinei smerenii) cu privire la mântuirea ei. Şi fiindcă primeşte lucrarea, cuvântul, purtarea de grijă şi voia lui Hristos, neîndoios primeşte deîndată şi harul lui Hristos şi împărtăşirea personală cu El. Ruga ei are deja o altă însuşire şi valoare în faţa Lui: Şi s’a tămăduit fiica ei dintru acel ceas.
[…]
Greutatea vieţii duhovniceşti şi a morţii duhovniceşti pentru noi, creştinii, este să fim în înţelegere şi să lucrăm împreună cu pronia dumnezeiască pentru noi, cu voia dumnezeiască pentru noi, cu dumnezeiescul cuvânt pentru noi, cu lucrarea dumnezeiască pentru noi. Despre aceasta am mai vorbit, căci din clipa în care femeia cananeiancă, în chip smerit şi cu mulţumită, ceea ce înseamnă cu o adevărată ascultare, a primit pronia, voia, cuvântul şi lucrarea Lui Hristos, în aceeaşi clipă ea a dobândit harul dumnezeiesc şi pe Însuşi Hristos. Din acea clipă rugăciunea ei a avut o altă însemnătate în faţa Domnului: Şi s’a tămăduit fiica ei dintru acel ceas. /Mt. 15, 28/ După cum spun Sfinţii Părinţi, celui care împlineşte voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-o împlineşte pe a lui. Însă, la ceea ce vreau să luaţi aminte în predica de astăzi şi din ceea ce trebuie să tragem învăţătură e cu totul altceva.
In primul rând, chiar dacă anumite lucruri care se întâmplă fără voie în viaţa noastră ni se par rele, noi ca adevăraţi creştini, trebuie să avem credinţă şi cunoştinţa că întotdeauna când le primim în chip smerit şi cu mulţumită faţă de Dumnezeu, la sfârşit Domnul le va preface şi rândui pentru binele nostru şi pentru mântuirea noastră în El.
Vă aduceţi aminte de multpătimitorul drept Iov. Ce a grăit după toate nenorocirile ce i s’au întâmplat? Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi şi întoarce acolo, Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, aşa s’au şi făcut, fie numele Domnului binecuvântat. /Iov 1, 21/ Şi ce i-a răspuns femeii sale după înspăimântătoarea boală care l-a lovit când ea i-a zis: Până când vei răbda, zicând: iată voi aşteptă încă puţină vreme nădejdea mântuirei mele?… ci zi vreun cuvânt către Domnul, şi mori. Iar el căutând la dânsa a zis: pentru ce ca o femeie fără de minte ai grăit? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele? Întru toate acestea ce s’au întâmplat lui, n’a greşit Iov cu buzele sale înaintea lui Dumnezeu. /Iov 2, 9-10/
În al doilea rând, în Biserică noi nu participăm pentru sănătate, pentru reuşită în muncă sau pentru putere şi bani, nici chiar pentru mântuire (în sine) – ci doar pentru El. De aceea, întotdeauna când mergem la Biserică pentru ceva şi nu pentru El şi întotdeauna când în Biserică cerem ceva (fie ea şi mântuirea), iar nu pe El, noi de fapt clădim cu Dumnezeu o legătură de simbriaş, şi nu o legătură slobodă, fiiască şi de iubire. Boala şi sănătatea, viaţa şi moartea le primim de la Dumnezeu cu aceeaşi recunoştinţă.
În al treilea rând, având din cercare tocmai o astfel de credinţă şi cunoştinţă lucrătoare şi având tocmai o astfel de dragoste neprecupeţită, femeia cananeiancă nu a stricat legătura ei fiiască faţă de Dumnezeu din pricină că aşteptările ei nu s’au potrivit pentru acea clipă cu purtarea lui Hristos faţă de ea, ci dimpotrivă, neîndoielnic, acea legătură s’a împlinit şi desăvârşit.
Oricum, toate acestea nu înseamnă şi nu lasă să se înţeleagă nelucrarea noastră, ci lupta jertfelnică împotriva răului – dar înainte de toate în noi, şi după aceea în afara noastră… Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său – sau înainte de a-L face pe Cel Bun să locuiască în el, un astfel de om, negreşit, se va lupta împotriva răului din afară cu răul care va ieşi din el (pentru că nici nu poate, nici nu ştie într’un alt fel) şi, după Sfinţii Părinţi, va deveni sluga celui Rău.
Însă cum să ne luptăm în acest răstimp cu răul din afara noastră? Înainte de a dobândi rugăciunea minţii şi a inimii – doar cu ascultare desăvârşită faţă de părintele duhovnicesc! Altă cale Părinţii nu ne-au lăsat! Fie numele Domnului binecuvântat!”
(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)