Era în părţile Africii un tâlhar numit David. Era cel mai fioros, făcea jaf şi ucidere fără milă, oriunde se nimerea, şi nu cruţa pe nimeni. Nu era singur, ci avea cu el mai mulţi tovarăşi, de aceea nu putea fi prins. Dar rugăciunile mamei lui, şi ale tuturor celor jefuiţi de dânsul au făcut ca Dumnezeu să pună în inima lui atât de crudă o rază de pocăinţă. Din acel ceas, a început să-l mustre cugetul şi şi-a pus în gând să se lase de rele.
Se gândi că numai călugăr dacă ar fi, s-ar putea pocăi. Într-o noapte, a ajuns la poarta unei mănăstiri şi a bătut în poartă. Paznicul a întrebat, cine este? El i-a răspuns că vrea să intre. Atunci, portarul s-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un străin. Stareţul a ieşit, a întrebat şi el cine este, iar el a răspuns că vrea să fie călugăr. Stareţul i-a spus că nu va putea să suporte viaţa de obşte, că încă e prea tânăr, voind să scape de el că nu-l ştia cine este. Atunci David îi spuse numele său şi că pentru pocăinţă vrea să fie călugăr, iar de nu-l va primi atunci se va duce la prietenii lui şi va veni cu ei şi va ucide pe toţi din mănăstire.
Stareţul, auzind aşa, îl primi şi-l tunse în monahism. Iar el în lacrimi şi pocăinţă a petrecut viaţa, până ce i se arătă Sfântul Arhanghel Gavriil şi-i spuse că păcatele îi sunt iertate şi minuni va face. Însă el răspunse că nu poate crede aşa ceva. Îngerul i-a amintit de pedeapsa muţeniei ce-a primit-o Sfântul Zaharia pentru necredinţă. Atunci, el s-a rugat să nu i se întâmple aşa ceva acum când vrea să laude pe Dumnezeu, ci trebuia, atunci, când făcea faptele rele. Iar Îngerul i-a zis că va avea grai numai când va lăuda pe Dumnezeu. Aşa şi-a dus viaţa între a lăuda pe Dumnezeu şi muţenie în smerenie, trăind în sfinţenie şi făcând minuni.
(Pr. Ilarion Argatu, „Pilde și istorioare adevărate”, anul 2011, pag. 160)