Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.
Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)
Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.
Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.
Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.
Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.
Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.
„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)