În Tradiția Ortodoxă, păcatul nu este simplu o negare a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu are doar o accepțiune etică, ci, în principal, una ontologică. În realitate, păcatul este cădere, moarte, întunecare și captivitate a minții. În esență, acesta este și păcatul strămoșesc. Iar această întunecare a minții nu este nimic altceva decât identificarea ei cu rațiunea (logica) și înrobirea ei de către patimi și de către condițiile mediului de viață.
Un păcat care există în noi ne obosește și trupește. Atunci când păcătuim, trăim chiar și starea de neputință a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniștea va inunda sufletul și trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă.
Născându-se pocăința în suflet, ne întoarcem mintea de la obișnuința vicleană și de la cunoștința cea iubitoare de păcat, vindecând răutatea noastră, iar nu lăsându-ne omorâți de răutate.
Hierotheos Vlachos, Spovedania și vindecarea sufletului, Ed. Doxologia, Iași, 2011