Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
Și iată, avem multe pilde de urmat. Domnul ne-a dat-o mai cu seamă pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. El a binevoit ca după Înviere și după Înălțarea la cer să o lase pe Maica Preasfântă aici, ca mângâiere Sfinților Apostoli, ca bold al râvnei după Dumnezeu.
Unul dintre Părinții noștri de Dumnezeu purtători, născut în Athena, Dionisie Areopaghitul, a dorit să o vadă pe Preasfânta Maică. Când a ajuns la Ierusalim, când l-au dus în odaia în care trăia Preasfânta Maică, în casa Sfântului Ioan Theologul, dintr’odată s’a slobozit de toate grijile, și l-a cuprins o pace nespusă și o bucurie negrăită. Chiar el zugrăvește întâlnirea cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu așa: „Dacă nu mă învățau din tinerețe să-L cunosc pe Adevăratul Dumnezeu, pentru mine Preasfânta Maică ar fi fost Dumnezeu.”
Vedeți cum din Maica Domnului izvorăște pace, liniște și bucurie! Așa a binevoit Dumnezeu, ca din fiecare suflet ce se unește cu El să răspândească pace și bucurie. Iar pacea și bucuria dumnezeiască izvorăsc din suflete ca acestea, și ne simțim bine alături de ele. Vedeți, deci, ce înseamnă Împărăția Cerurilor. Împărăția Cerurilor este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt!
Preasfânta Maică se roagă neîncetat pentru noi și ne cercetează neîncetat. Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este cea mai mare apărătoare a neamului nostru. O, câte biserici pe fața pământului sânt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu! Ce mulțime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare – acolo unde s’a arătat Maica Domnului și a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor și a celor sănătoși! Ea este neîncetat și necontenit cu noi – dar noi o uităm.
Și, vedeți și voi, că aici, pe pământ, putem fi părăsiți și de rudele cele mai apropiate. Cu toți avem slăbiciunile noastre, și adesea îi vătămăm și pe cei apropiați nouă, ca să nu mai vorbim despre ceilalți. Iar aceștia pot, din pricina nestatorniciei noastre, să ne disprețuiască și să ne respingă, sau ne pot ierta – dar sânt, cu toate acestea, mâhniți. Însă Domnul și Preasfânta Sa Maică? O, cât de mult îi întristăm – prin nestatornicia noastră, aici pe pământ, – pe Domnul și pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu… Dar atunci când cădem către Dânșii din inimă, ne iartă toate! Nu țin minte nici una din ticăloșiile noastre, din faptele netrebnice din viața noastră – iar viața ne este atunci ca și cum nu ar fi pe pământ.
Vedeți și singuri cât de iute trece viața. În anii tinereții acest lucru nu-l băgăm de seamă cu ușurință, dar când mai înaintăm în vârstă, înțelegem că a trecut mult, și puțin a mai rămas din viață. Și unde mergem după aceea, când vine sfârșitul vieții? Aici știm unde să ne ducem, dar ce va fi după aceea? Încotro mergem? Oare sântem pregătiți pentru Împărăția Cerurilor, pentru Patria noastră? Acolo intră numai cei smeriți, blânzi și curați cu inima. Și oare am purtat noi de grijă inimii noastre, care ne-a dat atâtea dureri în viață? Oare i-am zis acestei inimi a noastre: „Mi-ai adus destule dureri, smerește-te odată și fii inimă răbdătoare?”
Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc – toți trecem prin suferințe, și acestea sânt un mijloc de a învăța să biruim totul cu pace. Nu avem o putere a noastră, dar Domnul nostru are. Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care tulbură pacea lăuntrică. Iar grija noastră asupra acestui lucru este slabă. Pacea noastră lăuntrică este atât de tulburată de nedreptățile pe care le vedem pretutindeni și în tot locul; adesea, la necaz, noi înșine săvârșim nedreptatea. Credem că săvârșim un lucru drept, pe când, de fapt, el se vădește a nu fi drept – nu sântem pe calea cea dreaptă. Toate aceste întâmplări ale vieții ce ne distrug pacea lăuntrică, se cuvine ca, uniți cu Domnul, să le biruim cu pace, ca neliniștea cea de dinafară să nu mai pătrundă în noi, ci să avem neîncetat pace lăuntrică.
Domnul se află în centrul vieții fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă Îl cinstim sau nu. El nu se îndepărtează de noi, căci este Dătător de viață și dăruiește viață tuturor făpturilor. Însă noi l-am îngropat cu grijile și zbuciumul lumii acesteia, care ne nimicesc pacea și, de aceea, nu avem odihnă și liniște. Aici, pe pământ, nu ne poate da nimeni tihnă lăuntrică – căci nici bogăția, nici slava, nici cinstea, nici rangul, nici rudele noastre, nici semenii noștri nu ne pot da această pace lăuntrică nezdruncinată. Singurul Dătător de viață și Dătător al păcii și bucuriei este Dumnezeu. El dăruiește tihnă, liniște și bucurie îngerilor, sfinților, nouă pe pământ și întregii făpturi. De aceea, dragii mei! se cuvine a cădea către Domnul, avem nevoie de pocăință!
Iar pocăința, ce înseamnă pocăința?… Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi. Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic. Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu sântem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată. De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică. Dar avem pace atunci când sântem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm. Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac! Dar noi, aici pe pământ, căutăm necontenit un astfel de sprijin, care să rămână neschimbat, pe care nu-l putem afla nici în rudele noastre cele mai apropiate, nici în bogăție, nici în slavă, nici în cinste, nici în altceva. Toate acestea ne pot părăsi, dar Domnul și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu ne vor lăsa nicicând.
De aceea, dragii mei!, preaslăvind în ziua aceasta pe mărita Născătoare de Dumnezeu, să ne deprindem cu viața cea cerească, să deprindem a tinde neîncetat cu inima către Dumnezeu, așa cum tind îngerii. Să tindem spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea este mare apărătoare și mare rugătoare pentru noi înaintea lui Dumnezeu, înaintea Fiului ei, pentru noi, neputincioșii. Ori de câte ori cădem către ea din inimă, ne este aproape ca să ne ajute. Cât de multe locuri de pe întregul pământ și câte inimi întristate nu a mângâiat ea, câte suflete nu a scos din iad la Rai, în Împărăția Cerurilor! Și, de aceea, dragii mei!, în viața aceasta scurtă, aici pe pământ, să ne deprindem cu viețuirea cea cerească – încă de aici, de pe pământ! Iar viața cea cerească este pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă să învățăm a fi pașnici și liniștiți. Să ne smerim inima, care mult se vatămă, această așa-zisă demnitate a noastră – căci nu putem intra mândri în Împărăția Cerurilor, dacă primim în inimă toate ocările de la aproapele. Să ne învățăm în viața de zi cu zi – pentru că zi de zi avem griji, greutăți și jigniri – să primim ocările, căci cine știe ce ne mai așteaptă până la sfârșitul vieții și prin ce vom mai trece. Dar Domnul este milostiv față de noi și ne ascunde viitorul. Altminteri, nici unul dintre noi nu ar putea îndura dacă i s’ar descoperi viitorul vieții sale. Căci trecem prin felurite necazuri și greutăți, și învățăm din aceste necazuri și suferințe să ne înălțăm mai presus de greutățile și neînțelegerile care tulbură pacea lăuntrică. Să ne deprindem a dobândi pacea dumnezeiască, bucuria dumnezeiască pe care o au îngerii și sfinții. Căci Împărăția Cerurilor se câștigă încă de aici, de pe pământ.
Iar noi sântem când în Rai, când în iad… Vedeți și singuri aceasta, și încercați. Când avem gânduri bune, pașnice și liniștite, care iartă toată ocara fiecărui suflet – iată pacea noastră dumnezeiască, și bucuria, și liniștea! Iar când ne mâniem din pricina ocărilor ce ni se aduc, iată iadul nostru – totul se strică în noi, nu avem dorință de viață! Vedeți cât de înfricoșat lucru este să trăiești în iad! Iar aici, pe pământ, putem gusta și viața din Rai, și viața din iad. Ar trebui să alegem ceea ce ne aduce pace, să alegem Împărăția Cerurilor. Toți doresc aceasta – fiecare dintre noi, fără deosebire, fie că avem o viață bună, fie rea. Toți năzuim spre bine și pace, spre dragostea negrăită ce nu se schimbă, iar acestea toate sânt numai de la Dumnezeu. El este singurul Care nu se schimbă. El este neschimbat în veac și este limanul întregii făpturi, și veșnic ne așteaptă pe noi, copiii Săi, să ne întoarcem în sânul Lui – însă noi fugim necontenit de Dânsul. El vrea să ne dea pace, și bucurie, și mângâiere, să simțim bucuria vieții, iar noi ne încărcăm mereu cu grijile lumii acesteia.
Păcătuim mult în viața noastră, încă de la început. Iar Domnul ne-a spus să fim cu băgare de seamă, căci nu vom avea o viață bună aici pe pământ, și prin multe necazuri și multe dureri ale inimii vom trece, până ce ne vom smeri și vom înțelege încălcarea noastră. Căci Domnul a zis: „Cinstește pre tatăl și pre maica ta, ca să fie ție bine și să trăiești mult pre pământul cel bun, care Domnul Dumnezeu ți-l dă ție.” /Ieș. 20:12/ Aceasta este Legea. Domnul ne-a arătat El Însuși, prin pilda Sa, atunci când, la sfârșit, jertfindu-se pentru noi pe Cruce, s’a îngrijit în ultima clipă de Maica Sa, care era de față. I-a spus Maicii Sale: „Femeie, iată Fiul tău! și i l-a arătat pe cel mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, iar acestuia i-a spus: Iată maica ta!” /In 19:26-27/ În limba aramaică vorbită la vremea Sa de Mântuitorul, a-i spune cuiva „femeie” înseamnă a folosi un cuvânt mai înalt decât „mamă” – dar pe acestea nimeni nu a știut să ni le lămurească, și zicem în cugetul nostru: cum de-a putut Domnul să-i spună Maicii Sale „Femeie”? Sau, când Domnul se afla la nunta din Cana Galileii, când L-a rugat Preasfânta Maică, zicând: „Vin nu au”, El a grăit: „Ce este Mie și ție, femeie? Încă nu a venit ceasul Meu!” /In. 2:3-4/ În limbajul nostru de astăzi, când spunem cuiva „femeie,” este ceva oarecum necuviincios, însă în aramaică, când spunem „femeie”, este ceva mai înalt decât „mamă”! Și Domnul, în ultimul ceas, s’a îngrijit de Maica Sa. Vedeți? Iar noi cum ne purtăm cu părinții noștri? Să nu dea Domnul să mai continuăm în felul acesta cu părinții noștri! Încă din copilărie nu-i respectăm pe tatăl și pe mama noastră, și vrem să ne fie bine pe pământ. Dar oare cum ne poate fi bine, dacă noi, încă din copilărie, săvârșim păcate? Legea lumească care este schimbătoare pedepsește orice fărădelege – cu atât mai mult Legea Cerească, Cuvântul lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu, ce rămâne neschimbată, ce rămâne veșnic aceeași, căci ce este Cuvântul lui Dumnezeu? – Duh și Viață.
Noi sântem copiii părinților care au căzut în păcatul neascultării. Când neascultarea s’a sălășluit în strămoșii noștri, Adam și Eva, firea noastră s’a schimbat dintr’odată, s’a făcut stricăcioasă, rău-mirositoare, netrainică și muritoare. A intrat în noi moartea, iar strămoșii noștri erau, înainte de cădere, nemuritori. Și numai Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut, ne poate aduce în starea cea dintâi, să fim așa cum ne-a zidit. De aceea, El, Care este tot dragoste, a binevoit să se nască din pântecele Preasfintei Născătoare, ca prunc, în mijlocul nostru, și să trăiască treizeci și trei de ani printre noi ca să ne arate Adevărul, să ne arate că El Însuși este Dragostea. Iar noi trebuie să urmăm pilda Domnului nostru, a Preasfintei Născătoare, a Apostolilor și Sfinților, să ne înnoim viața, să ne pocăim, să părăsim viața noastră cea veche, cu relele ei obiceiuri, să ne străduim a fi ascultători. Dacă am necăjit pe cineva – părinți, frați, aproapele nostru -, să iertăm din inimă și, atunci când vom ierta din inimă, Domnul o va ști. Nu trebuie să iertăm numai prin cuvinte, căci este doar ceva părelnic. Domnul vrea să iertăm oricărui suflet din inimă – și, atunci, sufletul acela o va simți. Nu este nevoie să-i spunem nici un cuvânt, el va simți că l-am iertat cu adevărat.
De ce simte? Cum simte? Pentru că noi, oamenii, sântem o putere înțelegătoare, un „aparat gânditor”. Sântem legați unii de alții prin gânduri. Când ne gândim la o persoană, în clipa aceea ea primește gândurile noastre, dar noi sântem împrăștiați, dezbinați în cuget, și nu putem vedea cine ne trimite gândurile și ce anume ne trimite. Însă sufletul ce s’a unit în cuget cu Domnul și pe care Domnul l-a slobozit de risipire știe care gânduri vin de la el, care vin de la vrăjmași și care de la prieteni. De aceea se ivesc în noi gânduri și simțăminte ale celor apropiați. De aceea, vă zic, dacă iertăm din inimă, sufletul pe care l-am iertat va simți de îndată și i se va ușura povara!
Așa să deprindem viețuirea cerească, pentru a câștiga pacea lăuntrică. Dar lumea asta nu ne poate da pacea lăuntrică, ci numai Dumnezeu. De aceea, să cădem din inimă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi la Domnul spre a ne da putere, a ne așeza cu îngerii și sfinții, și a-L slăvi pe Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Staretul Tadei, Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata, Ed. Predania, 2006