Oamenii nedesăvârșiți se simt bine în această lume. Cei desăvârșiți s-au simțit întotdeauna străini și călători în această lume. Cei nedesăvârșiți își caută obârșia și o află, zic ei, în gunoi și în ograda din jurul casei; de aceea, cântărind de unde și ce sunt, se simt mândri de chipul și asemănarea omenească. Cei desăvârșiți își caută începutul și îl află departe, mai presus de flăcările stelelor, în înțelegerea cea necuprinsă și în sfințenia cea negrăită – de aceea sunt smeriți și triști, pentru că se văd foarte depărtați de chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pe cel desăvârșit nu-l chinuie mult întrebarea: „Cine m-a făcut?” Pentru el nu poate fi decât o singură alternativă: ori Dumnezeu, ori eu. Și fiindcă socotește că tot ceea ce-l înconjoară este mai puțin înțelept decât Dumnezeu și decât el însuși, și pentru că știe că nu s-a făcut singur, nu rămâne nimeni, nu doar în acest univers, ci și în sute de universuri ca acesta, care să se poată numi făcătorul său, al omului, afară de unul Dumnezeu.
Iar cei nedesăvârșiți sucesc și răsucesc întrebarea pe toate fețele, și își caută obârșia în gunoi și în ograda din jurul casei, numai ca să nu aibă de cine se teme ori de cine să se rușineze, și ca să aibă cu ce să se laude.
Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, 2009