Nu cuvintele, nici învățăturile sau trăirile lui, nu experiența sa de viață, nici principiile sale morale nu sunt cele care dau mărturie despre chemarea sa, despre Dumnezeu și viața trăită în El, ci însăși prezența lui. Prezența este adevărata propovăduire a monahului, strigătul lui tăcut. Un adevărat monah este acela care-l determină pe cel aflat în fața lui să exclame: De-ajuns îmi este doar să te văd!
În felul acesta fiind și petrecând, monahul e dar al lui Dumnezeu, om dăruit lui Dumnezeu de bunăvoie și nesilit de nimeni, numai și numai din dragoste față de Dumnezeu și de semeni. Sfântul Teodor Studitul consideră călugăria ca „al treilea har”. „Primul har – este legea lui Moise. Al doilea – harul cel „peste har”, pe care „noi toți l-am primit dintru plinirea lui Hristos” (după cuvântul Sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu) (Ioan 1, 16-17). Și, în sfârșit, al treilea – chipul călugăresc al vieții, dat omului și înțeles ca viață cerească, pogorâre a luminii îngerești pe pământ, ca atingere și înfăptuire în istorie a ceea ce prin firea sa se află dincolo de limitele acesteia”.
La Sfântul Ioan Evanghelistul, Cuvântătorul de Dumnezeu, în întâia sa Epistolă, stă scris: „căci mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (4, 4), adică împlinirea cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Monahii, icoana vie a acestor cuvinte ale Mântuitorului, sunt urmașii Celui care, Dumnezeu fiind, S-a făcut pe Sine om, ca pe oameni să-i facă dumnezei. Căci Hristos S-a pogorât din Cer, ca pe oameni să-i ridice acolo!
Deci cel ce îl are pe Hristos înlăuntrul său, în inima sa – și aici trebuie să fie toată căutarea monahului și nu numai a lui –, este mai mare decât tot ce i se pare lumii a fi mare și triumfător.
Sfânta Mănăstire Putna, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, 2016