Biserica întotdeauna a avut nevoie de vrednici slujitori ai altarelor, care să poată ține piept atacurilor date de erezii și să pună pe fugă pe eretici. „ Trebuia societății creștini mai curați și mai hotărâți și aceștea au fost monahii ”.
Sfântul Vasile era convins „ că aceia, cărora Dumnezeu se descoperă mai mult, sunt în mod normal hărăziți să devină preoții poporului” , dar cu condiția mai mult de a accepta decât a căuta această treaptă. Sfântul Vasile însuși lasă pustia și merge în mijlocul lumii, unde lucrează intens pentru Biserică, pentru marea masă a credincioșilor în special și a oamenilor în general. Baza materială o obține de la bogați, cu al căror sprijin întreprinde mari opere de binefacere. Analizând opera de caritate a Sfântului Vasile, I.P.S. Mitropolit Antonie, spune că la baza acestor opere stau două mari principii: Egalitatea socială a tuturor oamenilor și Bolnavul ca victimă a sărăciei.
Sfântul Vasile pornește de la ideea că, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, având aceeași origine și aceeași demnitate. „ Dacă toți și-ar împărți deopotrivă averile săracilor, atunci fiecare ar primi câte puțin pentru îndestularea nevoilor lor. Atunci, cel care iubește pe aproapele său ca pe sine însuși, n-ar avea mai multă nevoie decât semenul său…”. Cu aceste ajutoare materiale date de bogați, construiește Sfântul Vasile „ instituții de caritate creștină”, schimbînd sistemul de milostenie de până la el, în sensul că l-a organizat și la pus sub un chibzuit control. El a avut o mare sensibilitate pentru bolnavii, care erau mai ales și săraci. El întemeiază în acest scop „ instituție de mari proporții pentru îngrijirea bolnavilor denumită Basiliadă”. Evenimentul a avut loc în anul 372.
Informații găsim la Sozomen și în special în panegericul, pe care Sfântul Grigore de Nazinz îl dedică prietenului său, Vasile cel Mare. Așezământul basilian era nu numai spital, ci avea și case pentru bătrâni , pentru străini călatori și școli în care se învață carte și meserii, mai ales pentru infirmi. „ Ieși deci puțin dincolo de zidurile cetății, zice Sfântul Grigore, și privește acel nou oraș, monument al evlaviei, comoară a noastră a tuturor, în care se adună nu numai prisosul bogaților, ci, după îndemnul lui Vasile, și tot felul de lucruri de neapărată trebuință, pentru că acolo ele sunt ferite de molii și apărate de furi, neatinse de pizmă și scutite de destrămare și de putrezire.
Privește locașul în care boala se îndură cu răbdare, nenorocirile sunt de atâtea ori binecuvântate și milostenia curge din belșug… Ochii noștri sunt acum scutiți de priveliștea tristă și plină de durere a oamenilor morți înainte de moarte, cu părțile din trupul lor putrede, alungați din orașe, din case, din plețe, de la băi, dintre cei mai iubiți ai lor; sărmane ființe, cunoscute mai mult după nume decât după chip. Nu-i mai vedem acum umblând în cete de care oamenii se feresc și-l gonesc, în loc să-i primească cu milă”.
Această vastă instituție era dotată cu medici, cu infirmieri și cu profesori. Însuși împăratul Valens e impresionat și dăruiește așezământului pământuri, din a căror venituri să-și îmbunătățească condițiile de întreținere.
Influența Sfântului Vasile s-a resimțit adânc în viața si activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, care inființează după modelul său, spitale în Constantinopol. Printre continuatorii lui se numără Sfântul Efrem de la Edesa (375), Sfântul Ioan cel Milostiv (610) și alții, care au înființat spitale în Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Efes, Calcedon etc. Tot ce a realizat Biserica Bizațului după aceea, „numeroasele sale instituții de asistență și ocrotire creștină, sunt expresii ale slujirii Bisericii, după modelul basilian”. Acest așezământ era deservit și de monahi, care aveau chilii în interior și o biserică în mijloc.
Așadar slujirea monahilor in mijlocul lumii culminează în această dăruire a lor pe lîngă așezăminte de binefacere.
Bibliografie: Arhim. Popa O. Ioan-Ioasaf