Mândria dă o plăcere minţii, dar o întunecă. Dovadă e că mintea găseşte mai bună starea dinainte – când te lăudau oamenii pentru nevoinţele pe care ţi le cunoşteau – şi alta dovadă că mândria întunecă mintea e faptul că-ţi crezi minţii: că şi singur te poţi descotorosi de gândurile rele. Cum că acestea nu-s adevărate, o dovedeşte faptul că tulburarea creşte; a învăţa nu poţi, deşi odată puteai, iar voinţa e înfrântă de prima coajă de pâine.
Nu te teme! Aşa se începe calea cea bună: cunoscându-ţi şi recunoscându-ţi neputinţele şi mândria. De aceea ia calea, îmbiată de toţi sfinţii Părinţi: a-ţi spune toate la timp şi nu le mai lăsa vreme, că se întăresc şi se înmulţesc şi mai multă bătaie de cap dau. Când vii şi-ţi spui îndată relele tale, ai ascultare, şi pentru ascultare capeţi smerenie.
Când nu vii îndată, îţi crezi minţii şi ai mândrie. Iar mândria aduce toată tulburarea. De aceea cu smerenia arde-i pe draci şi fă-le deşartă lupta lor cu sufletul. Ia de ajutor şi rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”, fiindcă Iisus ii bate pe draci de la suflet şi prin puterea Sa dumnezeiască, dar şi prin smerenia ta.
Deci, pricepe de la început că pentru a merge cu spor şi nu cu pagubă în calea aceasta, ai trebuinţă de om şi de Dumnezeu. Pe unul îl găseşti în duhovnic şi pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ţi ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceştia doi se luptă pentru tine, dacă ţii şi tu la ajutorul lor şi ţi-l ceri la timp şi fără timp.
Rugăciunea smereniei străbate cerurile şi primeşte răspuns; rugăciunea mândriei primeşte numai osândă. Una-i a lepădării de sine, cealaltă a iubirii de sine. „Căutaţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Deci, smerenia e odihna sufletului.
Ruşinea [de a te mărturisi] asta e tot o mândrie, tot o meşteşugire a celui mândru [diavolul] ca să nu piardă el semănăturile lui din mintea celui pe care îl luptă. Drept aceea, de această ruşine mincinoasă să nu mai asculţi…
După cuvântul Sfinţilor, toată strădania diavolului aceasta era şi este, ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva afară de Dumnezeu. Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare – potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte – iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu.
Sursa: PS Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a. pag. 234 – 235