La o distanţă de 32 km de Chişinău şi 12 km de Orhei, pe râuleţul Vaticului, între nişte frumoase şi bogate dealuri din codrii Orheiului, se găseşte mănăstirea de călugări Curchi. Anul întemeierii ei este considerat 1773.
Mai multe legende încearcă să justifice denumirea mănăstirii. Una dintre ele zice că mănăstirea ar fi fost întemeiată de Dumitraş Curcă, fiu de diacon din satul Morozeni, Orhei, care, devenind „ataman” de tâlhari, a ucis doi bătrâni, aceştia fiind părinţii săi. Chinuit de remuşcări, la sfatul unui schimnic de la schitul Râşca, s-a călugărit, iar mai apoi, cu o parte din foştii săi prieteni, a întemeiat un schit drept loc de pocăinţă, care s-a numit Curca.
Informaţiile documentare cu privire la istoria mănăstirii (deşi unele surse bibliografice editate în ultimii ani preiau mecanic datele din ediţiile anterioare, totuşi investigaţiile istoricului V. Golub merită a fi apreciate) ne transmit că cel dintâi întemeietor şi ctitor al mănăstirii este Iordache Curchiu din satul Morozeni, Orhei, fiu de răzeşi, care avea acolo o moşie cu vii, grădini, prisacă şi un iaz pe valea Vaticului cu loc pentru moară, fapt atestat de o gramotă a domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica, de la 4 februarie 1765, ce-i confirmă dreptul de proprietate. Iordache Curchiu, fiind necăsătorit, s-a călugărit pe la 1773 cu numele Ioan, se pare, la mănăstirea Râşca din Moldova.
În 1773, el şi fratele său, preotul Manasie, binecuvântaţi de mitropolitul Iacov al Iaşilor, au ridicat pe moşia lor biserica de lemn cu hramul Sfântul Dumitru, astfel întemeind schitul închinat mănăstirii Râşca. Monahul Ioan Curchiu, ctitorul, a fost şi cel dintâi stareţ al schitului (1773-1775), care la început avea puţini vieţuitori, majoritatea fiind locuitori ai satului Morozeni. La 20 octombrie 1775 monahul Ioan Curchiu moare, înmormântat fiind în partea de sud-vest a bisericii de lemn.
Următorul stareţ al schitului, atestat în registrele călugărilor, a fost monahul Manasie (1775-1787), fratele lui Ioan Curchiu. În 1787 stareţ al schitului Curchi şi al schitului Dobruşa este numit ieromonahul Ioasaf. În anii 1790-1802 schitul este diriguit de către ieromonahul Teofan, care, conform registrelor călugăreşti, stăreţeşte a doua oară în 1805-1807 şi în 1816. În 1798 monahul-ctitor Ghenadie renovează biserica lărgind-o, tot în acelaşi an a înălţat şi clopotniţa.
De la 1802 până la 1918 schitul şi mănăstirea Curchi a avut 26 de stareţi, unii dintre ei stăreţind a doua sau chiar a treia oară (Teofan, Atanasie, Chiril, Luchian). Dintre toţi s-au făcut remarcaţi doar câţiva. Egumenul Chiril (1804-1809), un grec originar de la Râşca, ţinutul Suceava, care stăreţeşte a doua oară în 1813-1817.
De la 8 septembrie 1810 schitul Curchi capătă statut de mănăstire graţie strădaniilor şi donaţiilor monahului-ctitor Filaret Sabeu, în lume Teodor Sabeu, originar din Valahia, Arbeni, comuna Sfântul Gheorghe, din apropierea râului Mureş. Teodor Sabeu era un om bogat, fusese ofiţer în armata rusă. În 1800 el a cumpărat şi a dăruit schitului mai mult de 1000 de desetine de pământ, iar în 1808 a cumpărat moşia Pripiceni-Curchi. Neavând copii, împreună cu soţia sa decid să se despartă, ambii călugărindu-se. Ea pleacă la mănăstirea Tabăra, el vine la Curchi. Pe mijloacele proprii, monahul Filaret în 1808 începe zidirea bisericii de piatră cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a clopotniţei, care se încheie în 1810 şi este sfinţită la 8 septembrie de către stareţul Ioanichie (1809-1812). În 1814, la 20 februarie, Filaret Sabeu moare, fiind înmormântat în pridvorul bisericii Naşterea Maicii Domnului. Tot aici mai târziu este înmormântată şi soţia sa, monahinea Magnisia.
În 1811 Dimitrie Sulima, vicar al Mitropoliei Iaşilor, cu binecuvântarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a venit la mănăstirea Curchi şi a deschis aici, în partea dinspre nord, în aşa-zisa „curte neagră”(„ciornâi dvor”), o şcoală mănăstirească, şcoală care ulterior, prin anii 40 ai sec. al XIX-lea, devenise foarte solicitată. La Arhiva Naţională se păstrează un număr mare de cereri ale copiilor orfani, de 14 – 17 ani, fii de clerici sau de mireni, adresate instanţelor eparhiale cu rugămintea să fie primiţi la învăţătură pentru doi ani la şcoala mănăstirii Curchi.
În 1813 stareţ al mănăstirii este numit a doua oară arhimandritul Chiril de la Râşca. În vremea stăreţiei sale a fost construit zidul de piatră din jurul mănăstirii. Obştea număra 77 de vieţuitori, printre care erau 8 ruşi, 2 greci, 2 bulgari şi un sârb. În 1820 este demolată biserica de lemn Sfântul Dumitru şi clădită alta din piatră cu acelaşi hram, împreună cu blocul stăreţiei.
În perioada ţaristă, mănăstirea Curchi a fost administrată şi de rectori (sau foşti rectori) ai Seminarului teologic din Chişinău, de provenienţă velicorusă: Irineu (1821-1824), Filadelf (1832-1837), Atanasie (1802-1803; 1815; 1820-1821), Tihon (1850-1852), Mitrofan (1852-1861), Varlaam (1862-1868). Stareţul Filadelf era şi membru al Consistoriului din Chişinău.
În 1839, pe timpul stareţului Alexandru (1837-1841), care era inspector şi profesor la Seminarul teologic, mănăstirea avea 21 de monahi şi 25 de ascultători. În acelaşi an, la Chişinău, în vecinătatea bisericii Sfântul Arhanghel Mihail, după proiectul stareţului Alexandru, a început construirea unei case de piatră, noul metoc al mănăstirii, în locul celei vechi, dăruite de Teodor Sabeu. În această perioadă se face remarcat un alt ctitor, proprietarul Vasile Danilescu din Chişinău, care în 1837 dăruieşte mănăstirii 12 oi cu miei, iar la 24 iunie1842, conform informaţiilor de arhivă, Danilescu, fiind la o vârstă înaintată, văduv şi fără de copii, donează mănăstirii Curchi moşia sa Ştiubeni, ţinutul Iaşi, ce cuprindea 1500 de desetine de pământ arabil şi un câmp pentru fâneţe, cu o valoare totală de 7 mii de ruble de argint.
Stareţul Varlaam (1862-1868) a impus în mănăstire viaţa de obşte, acceptată cu greu de către călugării bătrâni. În acest scop au fost demolate chiliile vechi, acoperite cu stuf, şi construite case noi din piatră. A fost demolată şi biserica de vară Naşterea Maicii Domnului, ctitoria monahului Filaret Sabeu, construită în formă de cruce, ale cărei capete formau patru abside arcuite, cu patru turnuri şi patru cruci pe vârfuri, acoperită cu şindrilă. În locul ei a fost construită (până în 1872) o nouă catedrală cu cinci cupole, după un proiect al arhitectului rus de origine italiană Bartolomeo Rastrelli, proiect ce era în acelaşi timp o copie aproximativă a planului catedralei Sfântul Apostol Andrei de la Kiev. Deşi era pictată în stil baroc, biserica avea şi câteva icoane vechi în stil bizantin. În altar, în partea dreaptă, se afla icoana, de proporţii mari, cu chipul Mântuitorului, considerată drept cea mai veche relicvă a bisericii, iar în partea stângă se găsea o altă, icoană, de aceleaşi proporţii, cu chipul Maicii Domnului, tot în stil bizantin, dar ceva mai recentă. La intrarea din pridvor, în partea de mijloc a bisericii, (în dreapta), era o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăţ.
De la 10 decembrie 1868 mănăstirea se află sub conducerea arhiereilor-vicari de Akerman. Primul stareţ arhiereu Petru (1869-1873) i-a avut în calitate de locţiitori de stareţ, care locuiau permanent în mănăstire, pe ieromonahul Daniil Teut (1869-1870), egumenul Ilarion (1870-1872), ieromonahul Porfirie (1872-1873). În 1872, în partea de sud-est de zidul mănăstirii, se construieşte o nouă şcoală, cu două etaje, aşa-zisă Şcoala centrală mănăstirească şi un orfelinat. Şcoala era frecventată de ascultătorii mănăstirii, de fiii clericilor şi ai mirenilor nevoiaşi. Aici a învăţat şi Gurie Grosu (1877-1943), viitorul Mitropolit al Basarabiei .
Ieromonahul Daniil, în lume Dimitrie Teutu, a revenit la funcţia de locţiitor de stareţ şi pe timpul celorlalţi arhierei (1887; 1893-1913). Pe moşia Pripiceni, Orhei, în 1903, el construieşte o biserică, întemeind un schit de monahi. Iar în 1909, în cimitirul mănăstirii, este zidită a treia biserică cu hramul Tuturor Sfinţilor. Averea mănăstirii era constituită din 3.900 de desetine de pământ arabil, 200 desetine de pădure, o casă la Chişinău.
Ultimul locţiitor de stareţ din perioada ţaristă, dar în acelaşi timp şi cel mai longeviv stareţ al mănăstirii, este arhimandritul Iuvenalie Ţăranu (1913-1938). În timpul stăreţiei sale mănăstirea Curchi a ajuns la cea mai înaltă stare de înflorire, devenind cea mai bogată şi mai frumoasă mănăstire din Basarabia interbelică. În 1918 obştea monahală număra 164 de persoane, 14 ieromonahi, 7 ierodiaconi, 35 de monahi şi 108 fraţi de ascultare. În 1923 mănăstirea dispunea de 36 ha de vie, 45 ha de livadă, 8 ha de grădină de zarzavat, 5 iazuri, 6 ha de păşune, o casă cu două nivele, 19 case cu un singur nivel, două mori, două case în Chişinău. În anii 1927-1930 a fost construit un nou zid împrejmuitor şi înălţat turnul deasupra porţii de la intrare. Tot la intrare, s-a amenajat un izvor cu balustradă, terase ale parcului. În 1936 aici erau 180 de vieţuitori. Mănăstirea avea o bogată bibliotecă, un muzeu cu relicve bisericeşti, un hotel pentru pelerini. În afară de peste 50 de ha de pământ arabil, de vii, livezi, păşuni, iazuri, mai avea o moară de foc şi o uzină pentru instalaţii de energie electrică.
În anii 1936-1939 s-a construit cea de a patra biserică cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae în stil pseudobizantin. A fost reparată biserica de vară Naşterea Maicii Domnului.
Următorul stareţ Teofilact Diaconu (1938-1940; 1941-1944) – slujitorii mănăstirii Curchi susţin că numele corect al acestui stareţ este Teofilact Popovici, conform documentelor istorice, cu semnătura lui, aduse de la Cernica – a reparat biserica de vară şi două dintre cupolele ei deteriorate după bombardamente. În perioada reconstrucţiei, mănăstirea a fost vizitată de două ori de către Regele Mihai I, care a făcut importante donaţii de bani. În 1943 pictorii restauratori i-au înveşnicit chipul în frescă pe peretele dinspre vest al pronaosului bisericii.
După 1944 şi până la închidere mănăstirea a fost diriguită de stareţii: Vitalie (1945), Macarie (1946) şi Veniamin (1958). Macarie este înmormântat la mănăstirea Japca, fiind duhovnic acolo după ce s-a întors din închisoare, iar Veniamin e înmormântat în satul Ghidighici.
Prigoana ateismului sovietic s-a aruncat asupra monahilor din acest sfânt locaş chiar imediat după război. În fiece zi, la Curchi soseau responsabili de la organele de partid sau ofiţeri de la NKVD în căutarea „elementelor duşmănoase” noii puteri, anchetând călugării bătrâni. Ierodiaconul Gurie şi ieromonahul Macarie au fost acuzaţi de colaborare cu autorităţile române, fiind arestaţi ca duşmani ai poporului şi condamnaţi la 15 ani de puşcărie, unul la Irkutsk, iar celălalt la Iaroslav. În 1945, în mănăstire rămăseseră 36 de călugări şi 19 fraţi de ascultare. Pe timpul foametei din 1946-1947 impozitele forţate au pustiit hambarele mănăstireşti.
În 1958, mănăstirea a fost închisă. Averea confiscată. Monahii alungaţi pe la alte mănăstiri ce mai funcţionau sau pe la rude, nevoiţi fiind să exercite alte activităţi de rând cu sătenii. Inventarul bisericesc şi icoanele au fost furate sau distruse. Patru mii de cărţi ale bibliotecii au fost arse. La 1 iulie 1959, pe teritoriul mănăstirii a fost deschisă o colonie pentru alienaţi, care mai apoi a fost transformată în spital de psihiatrie. Bisericile Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae au fost transformate în depozite, biserica Sfântul Dumitru – în club, iar biserica Tuturor Sfinţilor – în morgă. Cimitirul a fost demolat, iar crucile de pe morminte au fost utilizate la întărirea zidului împrejmuitor. În perioada funcţionării spitalului nu s-a făcut nici o reparaţie, încât la 1992 complexul monahal, ca monument arhitectural ocrotit de stat, se afla într-o avansată stare de degradare.
La 17 noiembrie 1992, mănăstirea a fost redeschisă, avându-l în calitate de administrator pe prot. Ioan Vulpe, dar a funcţionat fictiv până în 1995, deoarece spitalul cu cei aproape 600 de bolnavi n-a putut fi evacuat din lipsă de spaţiu până în 2002, abia atunci complexul monastic a fost transmis în gestiunea Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Din 1993 şi până în 1999, prot. mitrofor Ioan Vulpe, blagocin de Orhei, a depus mari eforturi pentru a readuce mănăstirea la menirea ei de odinioară. În 1993, mănăstirii i-a fost retrocedată moara confiscată în 1958. În 1994, i s-au repartizat 5 ha de pământ arabil, mai apoi încă 39 de ha. La 29 septembrie 1997, în incinta fostei tabere de odihnă, aflată sub jurisdicţia spitalului şi deja restituită mănăstirii, a fost deschis Seminarul teologic monahal. Dacă în 1995 în mănăstire erau doar 5 monahi, apoi în 1998 obştea avea 6 monahi, 2 ierodiaconi şi 60 de seminarişti.
Lucrările de restaurare au început cu repararea acoperişului catedralei Naşterea Maicii Domnului, fiind acoperite cu tablă de cupru cupolele ei. În 1997, începe reparaţia bisericii Sfântul Nicolae. Iar în 1998 este reparat zidul împrejmuitor.
Din 1999, stareţ al mănăstirii este arhimandritul Siluan. Lucrările de restaurare a complexului monahal s-au amplificat. În 2005, s-a terminat reparaţia bisericii Sfântul Nicolae, unde pictura este executată în stil neobizantin. Aici se păstrează epitaful Domnului Iisus Hristos şi cel al Maicii Domnului. Chivotul cu părticele de moaşte ale Sf. Nicolae şi ale altor sfinţi. O Evanghelie cu semnătura mitropolitului Sofronie Miclescu, pe când era ierodiacon la mănăstirea Neamţ.
După radiomaratonul „Mănăstirea Curchi: din ruine spre înălţare”, organizat la 15 februarie 2006 de către Compania Teleradio-Moldova, s-au adunat noi mijloace financiare, au apărut sponsori generoşi, în persoana unor agenţi economici şi companii de construcţii şi astfel a putut fi continuată restaurarea a 14 corpuri de case cu chilii (până atunci fraţii locuiau pe teritoriul fostei tabere). A fost reparată biserica de iarnă Sfântul Dumitru, în care s-a instalat iconostasul executat în lemn de meşteri din comuna Vânători, judeţul Neamţ. În 2008 s-a construit apeductul. S-au terminat lucrările de canalizare, de gazificare. Au fost date în exploatare sistemul de încălzire autonomă, liniile telefonice, instalaţiile de iluminare, staţiile de epurare a apei etc. În 2009 a fost reparată şi biserica Tuturor Sfinţilor.
În 2011, a fost încheiată restaurarea catedralei monumentale Naşterea Maicii Domnului. S-a ţinut cont de recomandările specialiştilor Institutului de restaurare din Kiev, avându-se la îndemână şi proiectul iniţial al bisericii atestat în arhivele de la St.- Petersburg. Cu regret, vechea frescă interioară n-a putut fi păstrată din cauza degradării masive, provocate de ploi, pereţii fiind tencuiţi de la piatră. A fost instalat noul iconostas, cu 5 registre de icoane zugrăvite în stil clasic rusesc, adus din or. Sofrino, Rusia. În biserica de vară serviciul divin este oficiat, începând cu perioada de după Paşti şi până toamna târziu. Spaţioasă, sobră, neobişnuit de înaltă şi de luminoasă, biserica e mereu plină de enoriaşi. Aici totul străluceşte de prospeţime: iconostasul poleit cu aur, candelabrul imens cu zece candele din sticlă roşie pe braţele de jos şi cu beculeţe electrice ce imită lumânările – pe braţele superioare. Cele două sfeşnice mari cu lumânări clipocinde. Băncile noi de lemn instalate de jur-împrejur de-a lungul pereţilor. Podeaua de marmură, cu pătratele ei în două culori jucăuşe. Au rămas nezugrăviţi pereţii alb i şi bolta. Vor fi pictaţi atunci când vor apărea surse financiare.
Cu mult gust, de o rară frumuseţe, a fost amenajată curtea mănăstirii. Aici au apărut o mulţime de arbori exotici, de arbuşti neobişnuiţi ce pot fi admiraţi doar la o grădină botanică. Terase cu flori multicolore, susţinute de pietre cu diverse forme şi nuanţe surii, aşezate temeinic aşa cum le stă mai bine. Alei pavate cu granit. Fâşii de iarbă, ca nişte covoraşe verzi întinse pe sub pomi.
Dincolo de gardul provizoriu, de după eleganta casă arhierească (fosta reşedinţă a celor cinci arhierei de Akerman) se găsesc două case cu un nivel, foarte vechi şi grav avariate. Par a fi plasate pe locul primei Şcoli mănăstireşti, cea de la 1811. Una dintre clădiri este în plină reparaţie. Aici se va afla Seminarul teologic. Curtea destul de largă, acum părăsită, năpădită de buruieni înalte de statura elevilor, mai păstrează un aer de epocă în geamurile de formă neobişnuită, în urmele ornamentelor de pe pereţii despicaţi de crăpături şi dărăpănaţi ai clădirilor. Pe cărăruia ce trece printre cele două case şi duce spre cimitirul mănăstiresc, sub un arbore ieşit în cale, se aşterne un covoraş de sâmburi de cireşe, bătut ca mărgeluşele în pânză. Fructele răscoapte au căzut la voia lor în solitudinea curţii.
Cimitirul, împrejmuit cu zidul de piatră, cu biserica Tuturor Sfinţilor chiar la intrare, are câteva morminte. Câteva cruci foarte vechi de piatră, înfipte adânc în pământ, fără inscripţii, pare-se şi fără morminte. Câteva mai recente. Aici, memoria ştearsă cu bună ştiinţă de către foştii atei care au nivelat vechiul cimitir mănăstiresc nu mai doare, ci zguduie. De aproape 240 de ani există acest locaş sfânt, iar slujitorii lui, monahii, ctitorii şi ascultătorii, înmormântaţi aici de-a lungul secolelor, au fost spulberaţi ne mai lăsând nici o urmă terestră.
Nu te lasă indiferent nici inscripţia veche de pe piatra de marmură, executată în secolul al XIX-lea de către prot. Postică, în româneşte cu litere chirilice: „ Subt această marmură odihneşte trupul răposatului arhimandrit ieroshimonah Chiril, proin proiestos monastirilor din Moldavia şi Curchi din oblastia Basarabiei, carele la anul 1825 Martie 23 zile au împlinit obşteasca datorie, fiind în oraşul Chişinăului”, când vezi că, de fapt, trupul stareţului Chiril, care murise aflându-se la Chişinău la casa metoc a mănăstirii, nu mai odihneşte azi sub această piatră adusă aici, în cimitir, din pridvorul bisericii unde fusese înmormântat.
Azi, sub diriguirea arhimadritului Siluan, blagocin de Orhei şi Exarh al Mănăstirilor din Moldova, la mănăstirea Curchi slujesc 40 de monahi şi ascultători. Sfânta liturghie se face zilnic. Mănăstirea are un cor de bărbaţi, profesionist, care-i duce faima. Îşi doreşte să aibă şi o tipografie, ca pe timpuri. Să editeze un ziar Averea ei materială o constituie 30 ha de pământ, pădure, păşuni, prisacă, iaz, moară. O fermă de animale şi păsări. Un tractor. 3 autovehicule. Un atelier de lumânări.
Părăseşti acest sfânt locaş cu un sentiment de linişte. De profundă pioşenie pentru slujitorii săi. De laudă pentru toţi oamenii de bine care i-au dat o mână de ajutor. Care au trudit, scoţându-l din ruine şi readucându-l la viaţă. Te bucură nesfârşitele torente de pelerini care vin de pretutindeni să-l viziteze. Mănăstirea Curchi este cunoscută departe peste hotare, figurează în lista monumentelor de arhitectură UNESCO. Te încântă priveliştea ce se deschide dincolo de zidurile mănăstireşti. Iazul cu sălcii pletoase pe mal, în care se oglindeşte catedrala de sus, tocmai din curte. Stejarii bătrâni şi solitari, care au fost martorii a toate, care cunosc totul, dar păstrează tăcerea ca nişte slujitori fideli ai Domnului. Căsuţele de umbră cu bănci pentru odihnă. Răbdarea socratică a unui grup de copii, care aşteaptă pe mal cu undiţele să vină peştele în zăpuşeala zilei din luna lui cuptor. Zborul neîncetat al rândunelelor, fără de număr, care o ţin într-un avânt continuu de la cupolele de sus ale catedralei Naşterea Maicii Domnului, unde îşi au cuiburile, şi până la iaz, unde se lasă jos pe oglinda apei atingându-şi aripile, apoi se întorc spre turle.
Jocul rândunelelor rupe răbdarea micilor pescari. Unul câte unul, agăţându-se de funia prinsă de o creangă, încep a zbura şi ei gălăgioşi de câte două-trei ori, pe oglinda iazului, udându-şi picioarele. Sublim spectacol al păsărilor cerului şi al acestor suflete încă neprihănite!
Lidia Codreanca
Sursa: http://revista.md/
