Ideea realizării proiectul Mănăstiri și schituri din Republicii Moldova vine din partea Institutului de Studii Enciclopedice (director, dr. Constantin Manolache) al Academiei de Științe a Moldovei și sprijinit de Academia de Științe a Moldovei (președinte acad. Gheorghe Duca) și Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (ÎPS Mitropolit Vladimir), Departamentul mitropolitan Mănăstiri şi viaţă monahală (Arhim. Siluan Şalari).
Teritoriul actual al Republicii Moldova în antichitate era parte componentă a vechii Dacii, iar pe parcursul evului mediu până la începutul epocii moderne a făcut parte din Țara Moldovei. După 1792 teritoriul din stânga Nistrului și după 1812 spațiul dintre Prut și Nistru până în 1918 au fost anexate la Imperiul Rusiei. Din 27 martie 1918 până la 28 iunie 1940 Basarabia a fost parte integrantă din Regatul României, pe când raioanele din stânga Nistrului au fost înglobate în Uniunea Sovietică și respectiv din 12 octombrie 1924 în RASS Moldovenească, ca din 2 august 1940 să fie instituită la Moscova RSS Moldovenească în limitele teritoriale actuale. Din vara anului 1941până în primăvara anului 1944 aceleași teritorii au făcut parte într-un fel sau altul din Regatul României, ca în următoarea perioadă până la 27 august 1991 să continue existența RSSM în componența Uniunii Sovietice. După această din urmă dată, până astăzi Republica Moldova se afirmă ca stat independent european. Acest spațiu sub un anumit aspect și anume istorico ecleziastic și mai ales cel de trăire monahicească se va afla în vizorul lucrării de față.
Răspândirea încă de la hotarul erei antice și a celei medievale a creștinismului pe aceste meleaguri au adus în cele din urmă la consolidarea acestuia după apariția și afirmarea în plan internațional a Țării Moldovei în a doua jum a sec. al XIV-lea, când încep să apară și primele mănăstiri și schituri ortodoxe. Spațiul dintre Prut și Nistru al Țării Moldovei fiind o zonă periferică era mai vulnerabil din partea unor năvăliri, invazii și jafuri străine. De aceea, chiar dacă apar aici apar unele nuclee monastice, acestea se consolidează și se afirmă cu mai mare dificultate decât mănăstirile și schiturile din dreapta Prutului. Cu toate acestea, încă din primele decenii ale sec. al XV-lea sursele documentare cunoscute atestă primele mănăstiri și în stânga Prutului. În sec. XVI-XVIII numărul acestora crește treptat ajungând la hotarul sec. XVIII-XIX la un număr destul de mare. Bineînțeles, din cauza vitregiilor timpului nu toate dintre acestea au reușit să reziste și au dispărut sau au fost desființate. Totuși, destul de multe dintre aceste mănăstiri și schituri prin efortul comunităților proprii, cu susținerea autorităților de stat și ecleziastice și-au croit fiecare un destin propriu, ajungând să existe cu anumite întreruperi până astăzi.
Dacă până la 1812 mănăstirile și schiturile din acest spațiu erau subordonate canonic Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Episcopiei de Huși în special, apoi după 1812 locașele sfinte existente în Basarabia au fost trecute sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, a Mitropoliei (ulterior a Episcopiei) Chișinăului și Hotinului, în special. După 27 martie 1918 până la 28 iunie 1940 și din vara anului 1941 până în vara anului 1944 aceleași locașuri sfinte făcând parte din Mitropolia Basarabiei, erau subordonate canonic Bisericii Ortodoxe Române, ridicată din 1925 la rang de Patriarhie. În perioada ocupației sovietice 1944-1991 Biserica din RSS Moldovenească, inclusiv centrele monastice au fost trecute din nou sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. După obținerea Independenței de stat a Republicii Moldova structura ecleziastică din partea locului a fost reorganizată din Episcopie în timpurile sovietice în Mitropolie cu titulatura de „Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove”. În condițiile, când o parte dintre enoriași în frunte cu clerul lor a dorit să restabilească Mitropolia Basarabiei în componența Bisericii Ortodoxe Române, reactivând-o în 1992, apoi prin hotărârea Guvernului Republicii din 2002 a fost oficializată și această structură ecleziastică pe teritoriul Republicii Moldova. Ambele mitropolii au în subordonarea lor mănăstiri și schituri.
Se ştie că aşezările monastice din cele mai vechi timpuri au jucat un rol important în viaţa cultural spirituală, economică şi politică a ţării. De-a lungul veacurilor pe lângă mănăstiri au fost înfiinţate şcoli, ateliere de copiere a cărţilor, tipografii, ateliere de confecţionare a diferitor obiecte de cult religios şi practic ş.a. Aceleaşi mănăstiri au lansat mari personalităţi ecleziastice cum ar fi mitropoliţii Grigorie Roşca, Anastasie Crimca, Varlaam, Petru Movilă, Dosoftei, Gavriil Bonulescu-Bodoni, Gurie Grosu, Dionisie Erhan ş.a. În mediul școlilor mănăstirești și-au făcut studiile în copilărie viitorii mari cronicarii și cărturari Eftimie, Macarie, Azarie, Grigorie Ureche, Nicolae Milescu Spătaru ş.a.. Prima tipografie, prima academie domnească din Ţara Moldovei, au funcţionat de asemenea pe lângă mănăstiri. În vremuri de restrişte multe dintre aceleaşi lăcaşe sfinte au devenit loc de refugiu pentru populaţie, adevărate cetăţi de apărare în faţa duşmanilor, spitale şi auspicii pentru bătrâni şi invalizi. În acelaşi timp mănăstirile se distingeau prin cultura deosebită a cultivării solului, viilor şi livezilor, prisecilor ş.a. devenind adevărate modele de gospodărire pentru populaţia din jur.
În veacul fanariot sau în cel a stăpânirii ţariste în Basarabia mănăstirile rămâneau focare de cultură şi de păstrare a limbii materne româneşti prin carte şi tipărituri, prin predicile ţinute în faţa credincioşilor de către preoţi şi monahi.
În a doua jumătate al sec. XVIII- încep. sec. al XIX-lea în spațiul dintre Prut și Nistru al Țării Moldovei sunt întemeiate fie pe domeniile mănăstirilor de peste Prut, fie din inițiativa unor reprezentanți ale păturilor mai avute (boieri, răzeși ș.a.) și ai clerului un mare număr de schituri. Dacă în unele cazuri noile ctitorii trebuiau să ducă la administrarea mai eficientă a moșiilor vechilor mănăstiri moldave dintre Carpați și Prut ori să satisfacă dorința de afirmare a unor persoane concrete, apoi în alte cazuri – apariția acestora a avut loc ca urmare directă a retragerii și stabilirii în partea de nord și centrală a spațiul dintre Prut și Nistru a multor monahi care căutau refugiu pe aceste meleaguri după închiderea multor mănăstiri și schituri ortodoxe din Galiția, Podolia și mai ales din Bucovina după anexarea acestor teritorii la Imperiul habsburgic în ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea. De cele mai multe ori înființarea acestor locașe sfinte era sprijinită de populația băștinașă care oferea loturi de pământ, păduri, vii, cărți, odoare ș.a. Bineînțeles nu toate aceste schituri au reușit să se consolideze și să se afirme. De aceea în scurtă vreme după întemeierea Mitropoliei Chișinăului și Hotinului primul ei ierarh Gavriil Bănulescu-Bodoni a întreprins acțiuni de structurare a tuturor mănăstirilor și schiturilor din eparhia sa, recurgând la măsuri de consolidare și de ridicare la rang de mănăstiri a unor schituri și de desființare sau contopire a altora slabe din punct de vedere economic și organizare duhovnicească. Astfel, în cât din cere 48 mănăstiri și schituri existente între Prut și Nistru până la 1812, au fost desființate 16 așezăminte monahale. La aceleași măsuri au recurs și alți ierarhi ai Basarabiei din sec. al XIX-lea, desființând alte 7 locașe monahicești, deschizând alte 5 așezăminte[1].
Dacă în perioada interbelică mănăstirile Basarabiei şi-au amplificat activităţile cultural-spirituale fiind sprijinite de ierarhi învăţaţi şi de autorităţile ecleziastice și laice româneşti, apoi în perioada regimului totalitar sovietic mănăstirile au trecut prin cele mai grele încercări fiind treptat închise 24 locașe, între 1944-1962 din cele 25 existente, rămânând să activeze doar mănăstirea Japca. Mulţi monahi au fost persecutaţi, iar mănăstirile şi bisericile au fost devastate, prădate şi incendiate, nimicite odoarele, veșmintele, bibliotecile, cimitirele lor.
În urma mișcării de eliberare naţională și de revenire la valorile spirituale ale neamului de la hotarul anilor 80-90 ai sec. al XX-lea, pe meleagurile Moldovei încep să renască din ruine şi primele mănăstiri. Din 1990 până astăzi prin efortul autorităţilor ecleziastice şi laice, a populaţiei au fost redeschise, reconstruire, renovate, reînpodobite şi reînzestrate câteva zeci de mănăstiri. Au apărut alte noi ctitorii. Treptat renaşte viaţa monahală şi spirituală, precum şi vechile tradiţii de convieţuire şi trăire spirituală monahicească. În paralel, în știința istorică academică din Republica Moldova s-a profilat o nouă direcție de cercetare, de altfel tabuizată până la acea dată, cea de istorie ecleziastică[2]. Prin efortul mai multor istorici au fost elaborate zeci de studii dedicate mănăstirilor și bisericilor, au depistate și publicate numeroase documente istorice, care în totalitatea lor au scos în evidență multe pagini necunoscute din istoria așezămintelor monahicești de pe meleagurile noastre. Acest efort comun al cercetătorilor a asigurat un înalt grad de noutate tratatului științific în cauză.
Pentru atingerea scopului propus volumul a fost structurat în patru compartimente mari: Partea I Studii introductive, care cuprinde un ciclu de șapte studii de ordin general cu începere de le cel istoriografic și continuând cu un studiu dedicate începuturilor și evoluției monahismului în lumea creștină, cea ortodoxă și cea românească în special, precum și altele cinci dedicate repartiției geografice și cadrului natural, arhitecturii, picturii, muzicii și averilor mănăstirilor și schiturilor din spațiul actual al Republicii Moldova. Partea II. Mănăstiri și schituri vechi, include 27 de eseuri dedicate mănăstirilor și schiturilor care au fost fondate pe parcursul sec. XV-XIX și au activat neîntrerupt, cu excepția perioadei regimului totalitar comunist, până astăzi. În aceste studii cititorul găsește informații privind evoluția istorică a așezămintelor monahale fie de călugări, fie de călugărițe, despre diriguitorii, comunitatea monahală, activitățile cultural duhovnicești, complexele monahale, domeniile, necropolele lor, relațiile cu centrele monastice de peste hotare ș.a. Partea III. Așezăminte monastice dispărute, varsă lumină asupra a 41 de mănăstiri și schituri din spațiul geografic și administrativ vechii Basarabii, care fiind fondate la o anumită epată istorică, peste vremi, decenii sau secole au dispărut sau au fost desființate. De rând cu cea dintâi categorie de mănăstiri și schituri acestea din urmă și-au adus obolul lor la menținerea unei atmosfere cultural spirituale și de sprijinire a populației băștinașe în fașa tuturor vitregiilor timpului. Patrea IV. Mănăstiri și schituri noi, include scurte informații privitoare la 38 locașe monahale înființate pe teritoriul Republicii Moldova după obținerea Independenței de stat subordonate celor două mitropolii ortodoxe.
Aceste patru părți luate împreună vor permite cititorului să-și facă o reprezentare destul de clară despre evoluția monahismului, viața și activitatea mănăstirească pe plaiurile noastre pe parcurs de peste 600 de ani, iar cercetătorilor le va servi drept temelie pentru noi investigații în acest domeniu al istoriei Bisericii, culturii și spiritualității noastre.
Toate aceste aspecte şi activităţi sunt reflectate în volumul de față, care întrunește pe lângă o serie de studii de ordin general altele cu privire la istoria multiaspectuală a peste 110 mănăstiri și schituri din Basarabia istorică și spaţiul geografic actual al Republicii Moldova.
Volumul mai este înzestrat cu 2 anexe, sub formă de tabele, care conțin informații privitoare la mănăstirile și schiturile active și dispărute din Basarabia și spațiul actual al Republicii Moldova (sec. XV- încep. sec. XXI) și date statistice a sălășluitorilor așezărilor monastice din spațiul istoric al Basarabiei și al Republicii Moldova (1772-2013); o listă de abrevieri, un indice de nume care înlesnesc perceperea materiei.
Ediția este înzestrată cu un bogat material ilustrativ provenit din Arhiva Națională a Republicii Moldova, de pe la mănăstiri și schituri, precum și de la autori.
Tratatul de 800 pagini (110 c.a ) elaborat de un colectiv de cercetători, specialiști în materie reprezentând mai multe institute academice, muzee și structuri ecleziastice din Republica Moldova se doreşte a fi o lucrare academică de referinţă în acest domeniu, fiind elaborată în baza unui vast material documentar, statistic și memorialistic inclusiv inedit. La temelia tuturor studiilor au fost puse experiența și numeroasele cercetări în acest domeniu, efectuate de predecesorii noștri pe parcursul sec. XIX- încep. sec. XXI.
Coordonatorul și redactorul științific al volumului exprimă cele mai sincere mulțumiri tuturor autorilor, precum și celor care au sprijinit și au acordat ajutor de divers ordin în elaborarea, redactarea și definitivarea proiectului: dr. Constantin Manolache, dr. Ion Xenofontov, Mihai Adauge, Vitalie Pogolșa.
P.S. La al XXII-lea Salon Internațional de carte de la Chișinău (31 august – 3 septembrie 2013) volumul a fost distins cu „Marele Premiu Coresi”.
acad. Andrei Eșanu