Iubiţi credincioşi, din pericopa evanghelică de astăzi aş vrea să reţinem pe scurt două noţiuni esenţiale. E vorba de termenul viaţă şi termenul suflet. Deseori Evanghelistul Ioan foloseşte un termen în locul celuilalt. Ele însă, în conştiinţa noastră, a creştinilor, nu se pot confunda pentru că viaţa ţine de biologic, adică de ceea ce este efemer, trecător, iar sufletul ţine de eternitate. Viaţa este un act biologic. Respir! Şi aceasta este o dovadă că am în mine viaţă. Nu acelaşi lucru este cu sufletul.
De aceea, iubiţii mei, noi pentru morţi când ne rugăm nu ne rugăm pentru viaţa care s-a terminat odată cu cea biologică, odată cu ultima suflare. Atunci zicem că şi-a dat viaţa. E mai greu când înţelegem că şi-a dat sufletul, c-a pierdut sufletul. Nu! Sufletul nu se pierde pentru că este substanţa nemuritoare din fiinţa omului. Viaţa este biologică şi trecătoare, sufletul este metafizic şi este nemuritor. De aceea, ţinem la viaţa noastră ca fiecare, prin instinct. Important este să ţii la suflet mai mult decât la viaţă! De aceea ne rugăm pentru morţi. Noi nu ne rugăm pentru viaţă, pentru că mortul s-a dus, viaţa nu mai este în el, ci ne rugăm pentru sufletul mortului. „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului tău, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” – adică viaţa sufletului. Ele nu pot fi confundate şi nici nu trebuie să le confundăm – partea biologică cu ceea ce este etern în om.
Ţinem la eternitatea sufletului nostru şi de aceea îl şi cultivăm. Dacă ar fi numai pentru viaţă, n-am mai veni la Biserică, n-am asista la Sfânta Liturghie, n-am sta în picioare atâta vreme. Viaţa se trăieşte şi la şosea, unde e frumoasă viaţa până în zori, dimineaţa. Omul care-şi trăieşte viaţa este omul care şi-o petrece petrecând. Cel care nu are nici un fel de grijă pentru ceea ce se întâmplă după moartea lui. Ori important este ca să fim conştienţi întotdeauna de ceea ce se întâmplă după ce se termină viaţa fizică, adică aceea datorită căreia respirăm. Sufletul are o altă insipiraţie care nu mai ţine de biologic, este respiraţia pe care i-o dă Însuşi Duhul Sfânt. De aceea, dacă viaţa cade sub incidenţa bilogicului, sufletul cade sub incidenţa eternului, a ceea ce în om este veşnic şi pe care el n-o poate coordona în afara lui Dumnezeu.
Repet, viaţa nu este doar cea biologică, este viaţa sufletului. De aceea şi Eminescu foloseşte într-o poezie de-a lui expresia: „viaţa sufletului meu”. Nu-i vorba de viaţa, repet – biologică, ci de viaţa a ceea ce este nemuritor în noi. Noi, de aceea, de suflet trebuie să avem grijă. Viaţa, ca oricare viaţă, vine şi se duce. Important este ce facem cu puţina viaţă pe care o avem. Pentru că, în funcţie sau în comparaţie cu eternitatea, viaţa noastră este scurtă.(…) Viaţa noastră este scurtă şi curând se va sfârşi. Repet, viaţa! Sufletul însă este nemuritor. (…) De aceea, este bine să reţinem din pericopa evanghelică de astăzi că este vorba de bunul nostru cel mai de preţ, care este sufletul nostru nemuritor! Pentru el trăim! Pentru că altfel, dacă ar fi numai viaţa, am duce-o tot într-o petrecere prin cârciumi şi prin restaurant, acolo unde se trăieşte bine, dacă ne rezumăm doar la viaţă.
Dar dacă adâncim viaţa prin existenţa sufletului, şi-o justificam prin existenţa sufletului, atunci trebuie să avem grijă de acest suflet, să-l cultivăm. Şi-l cultivăm cum? Simplu! Prin virtuţile pe care le recomandă Evanghelia: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În aceasta constă toată legea şi toţi proorocii: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Aceasta înseamnă ieşirea omului din biologic şi învecinarea lui cu eternitatea. Este marele câştig pe care ni-l dă credinţa, pe care ni-l dă Biserica, pe care ni-l dau slujbele religioase şi pe care ni le dau Tainele Bisericii. Începând cu Taina Spovedaniei. Ştiţi ce este spovedania? Este o primenire a sufletului. Că unii spun: Bine, bine, ce te spovedeşti, că după aceea? Te-ai spovedit la preot, ai luat iertare şi după aceea le faci din nou păcatele. Păi le faci, pentru că eşti om, şi pentru că circuitul este cel întotdeauna de la capăt. Important este să nu te laşi rob păcatului la infinit.(…)
De aceea, dragii mei, cu toată starea de oboseală în care ne găsim unii dintre noi, şi care am depăşit o anumită vârstă şi care suntem împovăraţi de foarte multe griji ale fiecărei zile de lucru, cu răspunderi şi cu stări neliniştite ale sufletului, până când rezolvăm toate problemele fiecăruia în parte, este bine să avem încredere în Dumnezeu şi încredere în forţa regeneratoare a Bisericii lui Hristos, care repet – prin scaunul de spovedanie, ne oferă această imensă şansă de a ne regenera sufleteşte prin Taina Spovedaniei. Aşa trebuie să înţelegem şi Cuvântul lui Dumnezeu, aşa trebuie să înţelegem şi ceea ce ne oferă Biserica pentru mântuirea sufletului nostru şi aşa trebuie să înţelegem relaţia noastră cu societatea în care trăim, pe care o slujim, de la care aşteptăm supravieţuirea în duh şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o dăruiască în continuare, cât mai rodnică întru roada cea veşnică a Duhului Sfânt. Amin!
ÎPS Bartolomeu Anania – transcriere după predica la Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci.