Iubiți frați și surori întru Domnul,
Intrarea Domnului în Ierusalim înseamnă intrarea Lui în inima noastră! Și intrarea Lui în inima noastră se face prin virtuți, prin florile și ramurile virtuților, prin care consimțim permanent binele dumnezeiesc.
Și la început de primăvară, când florile se deschid și vitalitatea copacilor și a ierbii izbucnește în miresme puternice, îmbătătoare, retrăirea primirii Domnului în Ierusalim înseamnă o minune imensă, o bucurie extinsă la nivel social, pentru că oamenii și-au deschis atunci inimile pentru Domnul lor, Cel îmbrăcat în smerenie, împlinind astfel profeția de la Zaharia 9, 9; și ni le deschidem și noi acum, pentru ca să Îl primim pe același Stăpân și Domn al întregii creații.
Iar dacă venim cu ramuri de salcie și cu flori la Biserică, prin care ne exprimăm bucuria inimii noastre, arătăm prin aceasta că atunci când suntem bucuroși dorim să fim împreună și că atunci când retrăim împreună bucuria de a-L recunoaște pe Domnul și a fi cu El ne găsim ca o comunitate harică, ca o societate sfințită de har în centrul căreia este izvorul vieții și al bucuriei noastre, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.
În Evanghelia de astăzi (In. 12, 1-18), observăm cum familia și comunitatea slujesc voii lui Dumnezeu. Familia Sfântului Lazăr, cel a patra zi înviat din morți, este o gazdă primitoare pentru Domnul și Apostolii Săi și Sfânta Maria, sora Sfântului Lazăr Îl pregătește pe Domnul pentru înmormântare. Tocmai de aceea vorbeam în predica de duminica trecută despre acest praznic vesel și trist în același timp al întâmpinării Lui la intrarea în Ierusalim, pentru că El merge spre moarte. Profeția s-a împlinit: El a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei, dar arhiereii evrei căutau să-L omoare și pe El și pe Lazăr cel înviat. Numai că populația Ierusalimului s-a deschis harului dumnezeiesc la intrarea Sa în cetate și s-a manifestat comunitar: „au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui”.
Îl întâmpinăm pe Domnul cu bucuria inimilor noastre. Bineînțeles bucuria e pe măsura inimii. Inima care a postit și s-a rugat și a trăit în ritmul sărbătorilor de până acum se bucură profund. Inima care s-a trezit mai târziu se bucură pe măsura ei. Fiecare ne bucurăm de Domnul și față de minunile lui Dumnezeu cu noi în modul nostru.
Iar primăvara din jurul nostru și din noi ne vorbește despre faptul că Sărbătoarea Întâmpinării Lui cu ramuri e o sărbătoare a reîntineririi duhovnicești continue. Dar numai dacă familia trăiește comunitar sau dacă familia simte că nu poate trăi fără Biserică și fără societate și de aceea se simte datoare și față de frumusețea Bisericii și față de cea a societății. Care e frumusețea Bisericii? Venirea la slujbă și trăirea întru bucurie a credinței ortodoxe. Iar dacă ne trăim viața frumos vom ști să cultivăm și pământul și florile și copacii și viile și să ne aranjăm.
Sfântul Ioan ne spune că Sfinții Apostoli nu au înțeles, la momentul când evenimentul s-a petrecut, clipa specială și minunată a întâmpinării Lui. Nu au înțeles că era o împlinire profetică… Și în același verset se continuă prin a se spune: „dar când S-a preaslăvit (edoxasti) Iisus, atunci și-au reamintit (emnistisan) că acestea erau scrise (ghegrammena) pentru El și pe acestea I le-au făcut Lui” (In. 12, 16,).
Mântuitorul a încălecat pe mânzul asinei şi a intrat triumfal în Ierusalim, ca să se împlinească întocmai cele scrise despre El de profeţi (Matei 21,5). Dar poporul evreu, egoist şi dornic de răzbunare, a văzut altceva acum. Văzându-L călare şi înconjurat de atâta popor, a crezut că Mesia a dat semnalul revoluţiei în contra stăpânirii romane. Fiecare iudeu avea câte un duşman, care trebuia pedepsit şi fiecare credea că acum începe realizarea aspiraţiilor lor politice, o împărăţie pământească.
Ei nu pricepeau că împărăţia lui Hristos este împărăţia păcii, a iertării şi a iubirii. Ei nu pricepeau că Domnul îi lasă să cânte şi să-L slăvească numai ca să dea pildă că Cel ce merge la moarte pentru întreaga omenire, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să fie preamărit mai mult decât oricare alt om. Aceasta a vrut să le arate Domnul prin intrarea triumfală în Ierusalim, dar ei n-au priceput… Mântuitorul este trist. Îi este milă de popor. Aceasta este ultima chemare la mântuire ce o adresează El Însuşi poporului ales, dar ştie că nu va fi ascultat. Ochii Săi dumnezeieşti văd patimile ce vor urma. Numai câteva ceasuri vor trece şi acest popor se va schimba iarăşi. Numai câteva ceasuri vor trece şi poporul se va lepăda de El, Îl va urî şi-I va dori moartea, căci El, în loc să apuce sabia şi să ucidă pe duşmani, va rosti cu glas blând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, apoi va lua biciul şi va goni negustorii din templu, arătând că Dumnezeu pedepseşte cu însuşi braţul Său pe batjocoritorii celor sfinte.
Alaiul se apropie tot mai mult de Ierusalim şi Mesia este din ce în ce mai trist. Ochii Săi dumnezeieşti văd cum ramurile de finic se prefac în bici şi în cunună de spini; mâinile ce aruncă flori în calea Lui se strâng în pumni care Îl vor lovi fără milă, iar buzele ce-L preamăresc Îl vor scuipa şi-L vor huidui. Peste strigătele de „Osana”, Mântuitorul aude cum I se ascut piroanele răstignirii, vede cum acelaşi popor, peste numai patru zile va striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Iată de ce este trist Mântuitorul!
Vine Săptămâna Sfintelor Patimi, când Iisus urcă spre Golgota. Să alergăm şi noi înaintea Mântuitorului, să aşternem înaintea Lui florile şi ramurile de finic ale credinţei noastre şi hainele faptelor noastre frumoase, deschizând larg porţile cetăţii inimii noastre ca să intre Domnul puterilor.
Iubiți credincioși,
Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Această rânduială este plină de înțeles duhovnicesc.
Dintre toți copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii. E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri și cu aclamații. Cele două atitudini: smerenia și biruința sunt strâns legate împreună.
Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre Viață și Înviere.
Sfânta Biserică, în săptămâna aceasta ce vine, ne înlesneşte acest lucru, ne pune în faţă pe Împăratul Slavei, Împăratul cerului şi al pământului, pe Salvatorul nostru. Ni-L pune în faţă bătut, chinuit şi răstignit pe cruce, iar noi cu lacrimi să ne mărturisim păcatele, să recunoaştem toate nelegiuirile noastre înaintea Lui cu hotărâre temeinică de a nu mai face. Să-L primim prin Sfânta și Dumnezeiasca Împărtăşanie și să-L aşezăm în scaunul inimii şi al sufletului nostru păstrându-L şi ascultându-L în toate zilele vieţii noastre, ca să fim cu El şi El cu noi în vecii vecilor. Amin.