Harul precede totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire. Lucrare (praxis) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi până la ieşirea sufletului tău. Dar când ajungi până la cer, trebuie să te aştepţi ca ziua următoare să cobori în iad. Să nu mai spunem că uneori coborârea se întâmplă chiar în aceeaşi clipă. De aceea, nu trebuie să te pierzi în rătăciri, ci să ai înaintea ochilor că amândouă sunt ale tale.
Să mai ştii că întotdeauna harul vine întâi, ca o prevestire de pregătire. Îndată ce simţi harul, să te strângi în tine şi să spui: “Iată, a venit vestea războiului. Păzeşte-te, pământule, ai grijă din ce parte va lovi vicleanul”. De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile. Oricum vine. Apărarea să fie întărită: spovedanie în fiecare seară [era vorba de un călugăr aici, dar sfatul se poate traduce pentru toţi creştinii prin “rugăciune de pocăinţă” în fiecare seară şi spovedanie cât mai deasă, n.n.], ascultare de părintele stareţ, smerenie şi dragoste faţă de toţi. În felul acesta îţi uşurezi întristarea. (…)
Cel care se roagă cere iertarea păcatelor, cere mila Domnului, deoarece Dumnezeu le dă cu rânduială. Şi dacă tu Îl plictiseşti cu cererile tale, [cele nefolositoare sau prea înalte, n.n.] îngăduie duhului rătăcirii, care se preface a fi harul, să te amăgească arătându-ţi altceva în locul celor adevărate. De aceea nu este folositor să cerem lucruri peste măsură. Chiar dacă nu sunt auzite, dacă se întâmplă înainte de curăţire, acestea devin şerpi vătămători. Tu să ai pocăinţă curată şi să faci ascultare la toţi, şi harul va veni fără ca tu să-l ceri.
Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atot bun, îi dă harul, dar îi dă şi ispite. Dacă îndură fără să murmure ispitele, primeşte adaos de har. Dar cu cât primeşte mai mult har, în aceeaşi măsură primeşte şi adaos de ispite.
Demonii, când se apropie să atace cu lupta lor nu se îndreaptă spre locul unde tu ai, fără discuţie, tăria să-i învingi, ci încearcă acolo unde ai slăbiciuni.
Acolo unde tu nicidecum nu-i aştepţi, acolo escaladează zidul cetăţii. Şi, când găsesc un suflet slab şi o parte mai slabă a noastră, totdeauna acolo ne înving şi ne fac răspunzători”.
Sufletul meschin este mama lipsei de răbdare
Iată, iarăşi vin smerit, ca un părinte, să-ţi trezesc prin cuvinte voinţa cea bună. Scoală-te, fiul meu, din somnul nepăsării. Ascultă-mă şi nu mai dormi. Trezeşte-te şi alungă de la tine somnolența nepurtării de grijă. Pune-ţi din nou armura şi stai cu curaj împotriva duşmanilor tăi. Luptă-te cu răbdare. Nu întoarce spatele. Luptă-te piept la piept. Este mai de folos pentru noi să cădem în luptă decât să fim biruiţi.
O, minune a minunilor! Cei din lume pentru a pescui doi peştişori se luptă câteodată o noapte întreagă. După aceea îi mănâncă sau îi vând şi merg mai departe. Nu speră mai mult de la meseria lor. Îşi termină viaţa chinuindu-se cu această meserie o viaţă întreagă. Noi, care ne plângem tot timpul, suntem vrednici de tot dispreţul pentru multa noastră neştiinţă. Hristos ne hrăneşte în dar şi ne răsplăteşte însutit. Lucrăm o zi şi ne plăteşte ca pentru o sută. Apoi veşnic ne vom bucura şi ne vom veseli întru Împărăţia Lui. Să fim împreună cu Maica Domnului că fii adevăraţi ai săi! Asemenea îngerilor în lumina nesfârşită şi în bucuria de negrăit! Dar pentru că, nesimţitori ce suntem, nu vedem micul câştig trecător, cei doi peştişori sau orice altceva trecător, ne pierdem răbdarea. Dacă ne-am fi născut sclavi, am fi primit şi bătăi şi lovituri în fiecare zi. Acum nu putem îndura nici un cuvânt mai greu venit din partea vreunui frate slab. O, neînţelepţi şi netăiaţi împrejur la inimă! La cea mai mică ispita ne lepădăm. Preferăm despărţirea veşnică de Hristos şi unire veşnică cu Satana decât să îndurăm cu smerenie încercarea unei singure clipe! Ce altceva este ceea ce îmi spui, iubit suflet, în ceasul căderii tale sufleteşti? Că vei găsi un mod de a te omorî, de a-ţi sfârşi viaţa. O, orbire şi moarte sufletească! Te vei omorî, sau te vei uni pentru veşnicie cu diavolul? Vei sfârşi cu viaţa, sau vei coborî pentru totdeauna în iad? Şi nu te temi, suflete mic, de osânda cea veşnică, de despărţirea de dulcele Iisus, de Viaţă şi de Lumină?
O, cât Se întristează Stăpânul Hristos, cât Se amărăşte Mirele sufletelor când, pentru cea mai mică ispită, punem pe capul deznădăjduirii noastre cununa de spini! Numai ce L-am numit Mire – la slujba de călugărie – şi-I cerem deja divorţul! Nu este aceasta fiere a lepădării amestecată cu oţetul amar al lipsei de răbdare? Să luăm aminte, fiica mea, că în felul acesta întristam foarte mult pe preadulcele Iisus şi aducem bucurie diavolului răuvoitor. O, cine-mi va da izvor de lacrimi şi doliu fără de mângâiere, să plâng zi şi noapte pentru fraţii mei cei slabi la suflet! Mă rog, fiica mea, să te ridici şi să fii mult mai atentă de acum înainte, să nu ţi se mai întâmple o astfel de ispită, nici ţie nici vreunei alte surori. Luaţi aminte, fiice ale lui Hristos, deoarece acestea se întâmplă tuturor. Nu vă învârtoşaţi la suflet. Să aveţi răbdare şi dragoste deplină faţă de maica stareţă pentru ca rugăciunea ei să vă acopere în vreme de ispită. Acolo unde există învârtoşare este şi mândrie, este şi neascultare şi scandal. Acolo unde este ascultare este şi smerenie, acolo sălăşluieşte Dumnezeu.
Spun Sfinţii Părinţi: “înaintea căderii merge mândria, iar înaintea harului merge smerenia. Iar sufletul meschin este mama lipsei de răbdare”.
Ai văzut om şi mai ales monah fără de răbdare? Este ca opaiţul fără untdelemn, a cărui flacără se stinge foarte repede.
Din micimea sufletească se nasc multe: cârtirea, neauzirea, neruşinarea, hula, necunoaşterea şi multe altele. Iar mândria şi deznădejdea sunt surori bune una cu cealaltă, din care se nasc mii de fii, contribuind cu toţii la pierderea sufletului.
Îndepărtarea tuturor relelor, pentru noi, este smerenia şi ascultarea desăvârşită. Deci îngrijeşte-te, fiica mea, de fericită ascultare. Supune-te întru totul. Pentru că acum, când duşmanul a învăţat că eşti uşor de biruit, se va duce un pic la plimbare şi iarăşi se va întoarce. Să nu te găsească fără purtare de grijă şi să te dea iarăşi peste cap. Pregăteşte-te. Şi atunci când va veni fă-l să înţeleagă că ai drept paznic puterea lui Hristos şi rugăciunea tuturor. Nu te obişnui să cazi uşor, pentru că la fiecare cădere se dărâmă şi mai mult cetatea sufletului, şi intrarea duşmanului devine din ce în ce mai uşoară, până când cel învins va fi făcut în întregime captiv. Adu-ţi aminte ce-ţi scriam când te-ai dus la mănăstire. Că ceea ce îmi spuneai atunci trebuia să mi le spui după patru ani şi că aşa cum vedeai atunci pe surorile de mănăstire aşa să le vezi şi acum. Dacă te vei uita în primele scrisori vei găsi acolo toate acestea. Acum îţi spun din nou: fii atentă. Ai grijă că eşti încă la început şi încă mai poţi pune început. Dar dacă acuma nu te sileşti, va veni timpul când, şi să vrei, nu vei mai putea să faci ceea ce acum treci cu vederea. Pune-ţi tu obolul tău, ca să pună şi Dumnezeu mulţimea de talanţi. Aruncă-te la pământ. Fă-te ţărână ca să calce toţi peste tine. Zdrobeşte-ţi inima şi plângi cu durere în suflet ca să I se facă lui Dumnezeu milă de tine. Plâng şi eu în fiecare zi, dar Hristos cere şi lacrimile tale. Scoală-te şi aruncă de la tine descurajarea. Alungă vrăjmaşul ca să te înveţi să-l biruieşti cu puterea Domnului. Biruinţa este răbdarea, biruinţa este smerenia, biruinţa este ascultarea. Să ştii următoarele: dintotdeauna vrăjmaşul luptă cu mult meşteşug împotriva celor ce se nevoiesc. Dacă după ce îi luptă în multe chipuri, nu reuşeşte să-l biruie, aduce asupra lui boli pentru toată viaţa. Adeseori îl doare tot trupul şi omul devine tot o rană şi un vaiet continuu. Atunci însă este aproape sfârşitul şi odihna“.
Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantina