Așa cum unele plante răspândesc un miros plăcut numai atunci când le frângi sau le strivești frunzele între degete, și sufletul omului aduce roade duhovnicești numai atunci când este supus la grele încercări. Rodul se coace pe ramuri desfrunzite.
Într-o familie creștină iubirea și armonia se vădesc cu cea mai mare forță la vreme de suferință. De bună seamă că iubirea nu lipsește de acolo și la vreme de bucurie, dar forțele ei proaspete se trezesc la viață în timpuri de restriște. Ca și cum ar ști că se află în prezența lui Dumnezeu, simțămintele noastre devin atunci mai profunde și mai puternice. Când familia trece printr-o încercare teribilă, alergăm la picioarele Mântuitorului cu rugăciune fierbinte, strigătul inimii suferinde se înalță atunci necontenit către tronul Atotputernicului.
În fața mormântului deschis se risipesc toate mărunțișurile vieții de toate zilele, iar cei care au condus mortul la groapă se pătrund de presentimentul veșniciei. Pacea lui Dumnezeu pogoară la modul sensibil asupra celei familii, care pare a se apropia atunci de o altă lume și a pregusta din veșnica fericire a celor plecați dintre noi. Privirile înlăcrimate caută să răzbească spre necunoscutele zări, pentru ca acestea să li se arate într-o formă aproape perceptibilă. În nefericire credința sporește, prefăcându-se în lucru văzut, simțit.
Când, trecând prin suferință, ajungem pe Gologota, minunile cerești ne apar de acolo mai limpezi și mai pe înșeles. Înțelegem mai bine adevăratul sens al vieții, scopul real al năzuințelor noastre. De pe acea culme înțelegem mai bine ce înseamnă Crucea, căreia ne închinăm și ne supunem cu dragoste. În aceasta constă sfințenia „casei plângerii” , a familiei creștine. Din ea se răspândește în jur ceva ca o adiere de fericire din lumea de dincolo.
Bibliografie: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu” – pp. 390-391