Si atunci, în acest caz avem nevoie de credinţă. Tema credinţei este o temă ce trebuie privită foarte concret, de vreme ce suntem făpturi cugetătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu si suntem înzestraţi cu raţiune si avem atâtea cunoştinţe, pe care le putem şi îmbogăţi. Cât credem în Hristos? Credem?
La o privire mai atentă vom observa din cum vorbim, din cum ne purtăm, din ce facem, că ne lipseşte credinţa. Mi se pare uluitor. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să vorbim aşa. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să facem lucrurile pe care le facem. Să crezi în Hristos si să fii atât de zdruncinat, să fii atât de tulburat? Nu se poate.
Ne lipseşte credinţa. Şi acum este clipa în care trebuie să începem să credem. Să credem în toate câte ne spune Evanghelia, fără vreo excepţie. Dacă vrem. Dacă nu vrem, să nu credem! Dar dacă sperăm să avem vreo şansă la un început bun, trebuie să credem că a venit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pe pământ, că a spus şi a făcut toate cele pe care le-a spus şi le-a făcut, că Şi-a întemeiat Biserica Sa, precum şi Tainele Sale. Şi în final că a făcut toate aceste lucruri cu un singur scop: mântuirea noastră. Şi atunci când îl laşi pe diavol să-ţi intre în gând şi în inimă şi să-ți sădească îndoieli si tulburări, cum că nu ar fi așa, ci altfel, atunci unde îți mai este credinţa în Hristos?
Şi, aşa cum am mai spus şi altă dată, să renunţăm la a mai aduce argumente şi justificări: „Aşa sunt eu, pe mine nu mă primeşte Hristos, pe mine nu mă aude Hristos, pe mine nu mă va ierta Hristos.” De unde le scoţi pe toate acestea? Unde le-ai găsit? Hristos a venit ca să găsească pe fiecare păcătos în parte. Să zicem că nu te-a găsit până acum. Există însă întotdeauna posibilitatea, nu probabilitatea, de a te găsi. Nu probabilitatea, ci posibilitatea! De noi depinde să ne aşezăm în gândire aşa cum trebuie şi deîndată ne va găsi Hristos şi ne va mântui. Orice ar fi nevoie să facă, va face; orice ar fi nevoie să ne spună, ne va spune; oricât va fi nevoie să ne lumineze ca să înţelegem, o va face. Nu putem crede fals. Nu putem crede în ceva ce se va dovedi că nu este aşa. Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea subiectivă. Noi credem că dacă am priceput ceva, dacă am văzut ceva, acesta este adevărul, suntem siguri de asta. Nu. Credinţa este mult mai sus de ceea ce ne oferă simţurile – văzul, auzul, mirosul şi celelalte. Ne va fi mult mai aproape Hristos, dacă ne vedem înaintea Lui, ne dăm seama că vom pleca din această lume si vrem să ne mântuim.
Creştinii spun câteodată „Ah, ce n-aş da să pot să-L văd pe Hristos! Cât de mult aş vrea să fi fost şi eu în viaţă atunci, în anii pe care i-a petrecut Hristos pe pământ!” Dar şi cei care trăiau atunci şi l-au primit pe Hristos în sufletul lor cu adevărat, au făcut-o tot prin credinţă. Prin credinţă se înfăptuiesc toate, devin realitate toate. De aceea trebuie să punem început nou acum. Să nu începem a spune „nu pot crede, îmi este greu!” Ce sunt astea? Eşti creştin? Imediat va veni în sufletul tău credinţa, pentru că ne-o dă Hristos. De credinţă avem nevoie? Credinţă ne va da! Dacă nu simţi credinţa în tine, asta nu e pentru că nu ţi-a dat-o Hristos, ci pentru că nu ţi-o doreşti tu. Şi smerenie ne va da, şi pocăinţă şi putere de rugăciune şi orice altceva de care este nevoie. De datoria omului numai atât rămâne: să creadă.
Aşa cum am mai spus de multe ori, răul din Eva a venit o dată cu îndoiala. A venit diavolul și a sădit în sufletul ei si în firea ei îndoiala — cum că nu ar sta lucrurile aşa cum spune Dumnezeu. Şi a păţit ce a păţit. Să păţeşti şi să înveţi din asta, asta trebuie. Şi ar fi putut protopărinţii să se pocăiască atunci, dar n-au făcut-o. Groaznic lucru să permiţi îndoielii, necredinţei să prindă rădăcină în tine, după care să cazi în păcat şi să nu poţi nici să te pocăieşti!
Pe de o partea trebuie să ne bucurăm că ne-a făcut Dumnezeu oameni după chipul şi asemănarea Sa, că ne-a dat cugetare şi libertate de voinţă. Pe de altă parte omul se află în pericol de moarte, tocmai pentru că l-a făcut Dumnezeu liber. Asta nu înseamnă, fireşte, că omul este constrâns de propria-i fire să greşească, ci că atunci când nu face folosinţă bună de toate harismele pe care i le-a dat Dumnezeu – de libertate, de cunoaştere, de înţelepciune, de liberul arbitru – atunci va ieşi răul din el. Şi nu numai protopărinţii au păţit asta, ci şi noi toţi. Luaţi aminte şi veţi vedea că toate relele pe care le facem se trag numai din îndoială. Ne îndoim de Dumnezeu. Lăsăm să ne pătrundă în suflet gânduri de îndoială, de necredinţă – astăzi mai mult ca oricând, de vreme ce fiecare poate să zică ce vrea, să scrie ce vrea şi aşa mai departe. În timp ce, dacă te smereşti, dacă priveşti lucrurile simplu, vei vedea că ai de ales între a te lepăda de tine sau a te lepăda de Hristos. Şi nu cred că are nimeni curaj să facă asta, nu din cauza fricii, ci pentru că adevărul este că [nu] avem rădăcina credinţei în sufletul nostru.
din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014