Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Să nu ne dăm peste cap din cauza acestei situaţii. Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le controlează pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Ştie toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.
Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr si nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.
Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.
Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi.
Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând.
Ce credeţi că face monahul? În fiecare zi, cu ajutorul stareţului lui şi cu ajutorul realităţii zilnice, în timp ce cade şi iarăşi cade, conştientizează slăbiciunea lui, neputinţa lui.
Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume.
Iese cineva din casă pentru treburile lui şi într-un fel le va scoate pe toate la capăt având rugăciunea minţii în cuget şi altfel se va lupta cu tot ce va întâlni în cale, când nu are rugăciunea şi pleacă de acasă cu un aer încrezător. Într-un fel va face faţă unei ispite atunci când are dispoziţia să se smerească şi altfel când nu o are. Îmi pare rău că nu putem să o mai lungim.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017