Duminica aceasta, a IV-a a Postului Mare, este închinată unuia dintre marii sfinți ostenitori ai vieții creștine: Sfântului Ioan Scărarul, cea mai sfântă icoană a unui model de creștin realizat. Biserica ne pune în față în această duminică figura acestui mare ascet pentru a ne aminti acest model de viață petrecut în post și rugăciune și închinat în totalitate lui Dumnezeu, căci în întreaga lui viață de peste 70 de ani n-a făcut altceva decât să-și lucreze sufletul, în așa fel încât să-l apropie cât mai mult de Dumnezeu, dintre care 40 de ani ia trăit sihăstrește.
S-a născut, probabil, în Palestina și a trăit în preajma Muntelui Sinai, intrând în mănăstire la vârsta de 16 ani, unde spre sfârșitul vieții a și fost egumenul mănăstirii, de aceea se mai numește uneori și Sfântul Ioan Sinaitul. I se mai zice în tradiția creștină și Ioan Scolasticul, pentru că a fost unul din sfinții mari cărturari, deși mai exista un canonist cu acest nume. Scărarul i se zice după numele unei cărți scrise de el în timpul cât a fost stareț al mănăstirii din Sinai – „Scara dumnezeiescului urcuș”, în care și-a adunat toată bogăția acestei înțelepciuni spre sfârșitul vieții sale. De fapt Scara l-a făcut celebru în istoria vieții creștine și numele de Scărarul e numele cu care a rămas în istorie. Altfel, din viața lui, în afară de nevoințele ascetice pe care și le-a impus, și de Scara, nu se cunosc prea multe amănunte. A trăit până la mijlocul secolului al Vl-lea, trecând la cele veșnice la începutul secolului al VII-lea. Amintirea vieții lui, trăită cu smerenie, a rămas ascunsă, rămânându-ne doar cele pe care le-au scris despre el cei câțiva ucenici care l-au înconjurat și urmat. Nu ni se povestesc totuși, în legătură cu el, multe minuni, cum se povestesc despre alți sfinți. Scara e printre cele mai populare și neprețuite cărți duhovnicești alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) și se află în volumul IX din Filocalia românească sau editată separat. Chiar dacă calea descrisă în această carte este potrivită mai mult vieții călugărești și pentru călugări, ea poate fi citită și de către credincioșii simpli, deoarece cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. Pomenirea sfântului Ioan Scărarul se face și la 30 martie/12 aprilie, zi în care sfântul a trecut la Domnul.
Pericopa evanghelică a duminicii de astăzi ne pune în față o minune săvârșită de Mântuitorul cu un tânăr stăpânit de un duh rău. Tatăl lui l-a dus la apostoli (adică la cei nouă pe care nu-i suise cu El în muntele în care s-a schimbat la față), dar apostolii n-au putut să-l vindece. Și atunci l-a adus în fața Mântuitorului, zicându-I că de poate, să-i ajute cu ceva, ofensându-L într-un fel pe Iisus. Însă Mântuitorul, Milostiv fiind, înainte de a face ceva a spus un cuvânt foarte greu de priceput de către cei de față și care apare ca o izbucnire de mânie, de supărare: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? (Marcu 9,19). Mântuitorul Hristos arată prin acestea că acest om care i-a învinuit pe ucenici, necredincios fiind, s-a făcut cauză a netămăduirii fiului său. Mai mult chiar, Mântuitorul adresează aceste cuvinte obștii, mai cu seamă evreilor prezenți care s-ar fi smintit, învinuindu-i de necredință.
Iisus și-a revenit însă îndată din supărare și cu multă smerenie a început a-l tămădui pe copil, căci, ne relatează Evanghelia, duhul „de îndată ce L-a văzut pe Iisus, a zguduit pe tânăr și acesta a căzut la pământ și s-a tăvălit spumând” (Marcu 9,20). Mântuitorul nu pune tămăduirea pe seama puterii Sale, ci pe seama credinței tatălui, căruia i-a spus: „De poți crede, toate-s cu putință celui ce crede”. Omul i-a dat atunci un răspuns care apare pentru noi foarte ciudat, întrebându-ne totodată dacă e adevărat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Răspunsul nu pare a fi logic, întrucât de vreme ce credea, ar fi trebuit să spună: Cred, Doamne, ajută credinței mele. În mod paradoxal el a spus: „Cred, Doamne, – cu această completare ciudată: ajută necredinței mele”. Nu este o greșeală și acestea sunt cu adevărat cuvintele spuse de tatăl acelui băiat, cuvinte care au rămas memorabile în istoria Bisericii. Asemenea cuvinte mai întâlnim în Scriptură, ca de exemplu „cei de pe urmă vor fi cei dintâi” sau „cine-și va câștiga sufletul și-l va pierde”, sau „de nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat”, al lui Pascal, sau: „Dacă Dumnezeu nu există, trebuie inventat”, al lui Voltaire.
Tatăl din evanghelia de astăzi era ca unul dintre noi, care credea în puterea și existența lui Dumnezeu, dar nu avea credința pe care și-ar fi dorit până la puterea minunii, ci avea o credință slabă. Tocmai acesta a fost motivul pentru care a adresat această formulă extraordinară: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Cu acest prilej a rostit Mântuitorul sentința cu privire la credința cât un grăunte de muștar.
Ucenicii care n-au putut vindeca pe copilul cuprins de acel duh rău, L-au întrebat pe Învățătorul, după ce Acesta a scos duhul și a vindecat copilul: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem?” Iisus le-a răspuns: „Pentru necredința voastră. Căci adevărul vă grăiesc: de ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: mută-te de aicea acolo, și s-ar muta; și nimic nu v-ar fi cu neputință” (Matei 17,19-20). „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9,29). Apostolii aveau credință, dar nu aveau acea credință pe care o avea Iisus. Erau asemenea tatălui din evanghelia de astăzi care a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”.
Există trepte în credință. Căci credința nu e știință, ci e o biruință de fiecare clipă a îndoielii. Aceasta e condiție a credinței, atâta vreme cât suntem în trup. Ea e întreagă și în puțin, și în mult. Dar desăvârșită e numai când Dumnezeu o ajuta prin harul Sfântului Duh. Atunci ea devine lucrătoare prin iubire. Pe treapta obișnuită, e de domeniul cunoștinței; pe treapta desăvârșirii, devine făcătoare de minuni, căci minunea o face întotdeauna Dumnezeu. Noi zicem: „Sfântul Cutare, făcător de minuni”. Însă de fapt Dumnezeu e „Făcătorul de minuni”, El este Cel care lucrează prin sfântul care s-a deschis prin credința desăvârșită harului Sfântului Duh care a pătruns în el.
Acel „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Mc. 9, 24), este considerat a fi cel mai adecvat strigăt al firii umane în cererea de împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu. Profesorul și teologul grec Nikolaos Matsoukas al Facultății de Teologie din Tesalonic consemnează în una din cărțile sale următoarele: „Lumea este creată din iubire, și Biserica, ce se întinde în limitele copleșite de lumina Împărăției lui Dumnezeu – precum în cer așa și pe pământ – trăiește și se mișcă din iubire, iar Tainele Bisericii, precum cămările inimii, precum ramurile copacului și mlădițele viței, întruchipează însuși Trupul lui Hristos din iubire. Cu alte cuvinte, iubirea devine țesutul unificator al oricărei relații sociale sau interpersonale a membrilor trupului comunitar și, în cele din urmă, îmbogățește teologia harismatică însăși. Sfintele Taine îi hrănesc pe membrii Bisericii, dăruiesc iertarea păcatelor – precum minunile lui Hristos, care sunt, între altele, și acte sacramentale – și dau viață celor ce se împărtășesc din acest țesut unificator al iubirii. Astfel, membrii, sfințiți prin Sfintele Taine, îi oferă Mântuitorului Hristos această bogăție a iubirii, adică bogăția teologiei ortodoxe dincolo de darea de bani, așa cum se spune într-o idiomelă a sărbătorii Nașterii Domnului, care vorbește despre recensământul lui Cezar” („Teologia Dogmatică și simbolică”, IV, Demonologia, Ed. Bizantină, 2003, p. 158).
Prin aceste cuyinte Domnul a rezumat întreaga Sa Evanghelie. El ne-a arătat că pentru a putea săvârși o minune atât de mare, avem nevoie de rugăciunea neîncetată și de marele post înaintea lui Dumnezeu, postul sufletului și al trupului. Având curăție în gânduri, în suflete și în inimi, puterea necurată nu va rămâne întru noi, nici nu se va lupta cu noi. Astfel, se descoperă taina Sfintei Evanghelii: orice putere necurată o putem îndepărta și alunga din noi numai cu rugăciune și cu post! În aceasta constă puterea noastră. Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește (Filipeni 4, 13), vestește Sfântul Apostol Pavel. Și în Evanghelia de astăzi ne spune aceasta Însuși Mântuitorul: Toate sunt cu putință celui ce crede (Marcu 9, 23).
Tot astăzi, prăznuim pe cei 40 de mucenici care sunt icoane vii pentru că ei au mărturisit credinţa sub ameninţarea morţii. Au intrat în iezerul îngheţat pentru că nu au voit să se lepede de Hristos şi suportând frigul nopţii ei se rugau, şi în rugăciunea lor durerea era mai mică decât dragostea lor pentru Dumnezeu. Numai unul din cei 40 nu a răbdat, s-a îndoit de Dumnezeu şi de cununa ce-l aştepta. De dimineaţă, aceştia au fost scoşi din apă, le-au fost zdrobite fluierele picioarelor şi au fost încărcaţi în care să fie duşi spre ardere. Unul dintre ei, mai tânăr, era încă viu chiar şi după ce i s-au zdrobit fluierele picioarelor, dar mama lui l-a aruncat şi pe el în car pentru a nu pierde cununa şi pentru a rămâne cu ceilalţi. Astfel, s-a împlinit răbdarea de care vorbeşte Sfânta Evanghelie, ,,căci numai cel ce rabdă până la sfârşit poate să se mântuiască”.
Fie ca marele Cuvios Părinte Ioan Scărarul, împreună cu sfinții 40 de mucenici, să ne fie călăuză sfântă și povățuitor duhovnicesc în acest Post Mare; pildă în fiecare virtute, în rugăciune, dragoste și în toate celelalte virtuți evanghelice; ca fiecare dintre noi să ne construim scara Raiului pe parcursul acestui post și să ajungem la Sfânta Înviere a lui Hristos, la acea desăvârșire a tuturor desăvârșirilor, la bucuria tuturor bucuriilor, și să ne înălțăm sufletele în desfătarea Raiului. Amin.