Chiar dacă sunt multe cursele diavolului împotriva oamenilor, ajutorul lui Dumnezeu față de oameni este înzecit. Căci dacă nu am fi avut ajutorul Lui, de mult ar fi dispărut neamul omenesc prin atacurile demonilor. Demonii nu s-au mulțumit numai cu înșelarea oamenilor sau cu cinstirile pe care le-au primit din partea lor, ci i-au și chinuit pe nefericiții oameni, și intrând, s-au sălășluit în ei.
Însă Dumnezeu, după ce a folosit diferite metode de vindecare, în cele din urmă Și-a pus în lucrare planul Său înțelept al iconomiei în Hristos, cauzând astfel, naufragiul demonilor, vestind libertatea prin cuvinte și întărind făgăduința prin minuni.
Aceste lucruri sunt foarte evidente în pericopa evanghelică din această duminică a V-a după Pogorârea Duhului Sfânt. Dacă Evangheliștii Marcu și Luca vorbesc doar de un singur îndrăcit, în timp ce Matei vorbește de doi, atunci putem concluziona că Marcu și Luca se referă la unul dintre aceștia doi, poate cel mai vestit. Pericopa ne vorbește despre înrâurirea demonilor și dă mărturie despre ajutorul pe care îl oferă Dumnezeu oamenilor: „Şi ieşind El pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demoni; de multă vreme el cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte” (Luca 8,27).
Vedem că Însuși Domnul a venit la el, pentru că groaznici fiind, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Demonii locuiau înlăuntrul lui, iar el însuși era silit să locuiască cu morții. Era osândit să sufere o viață mai grea decât moartea, pentru că moartea fură sentimentul pătimirilor celor pe care îi respinge, iar mormântul dăruiește morților eliberarea de cele care ne întristează, încât cel care a fost pentru altele mort, viețuia doar atât ca să simtă nefericirea lui și nu putea să scape de aceasta.
„Și nimeni nu putea să-l lege nici cu lanţuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi şi în lanţuri, el rupea lanţurile şi obezile, le sfărâma şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat, noaptea şi ziua, era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre” (Marcu 5,3-5).
Diavolul dăruiește și putere celor ce suferă, pentru că înaintea acestor patimi nici chiar fierul nu poate reuși, căci se năpustea ca o fiară sălbatică asupra oamenilor.
În ciuda faptului că a fost legat cu atâtea suferințe de diavol, aceasta însă nu l-a putut împiedica să se întâlnească cu Domnul. Și primul mijloc pe care l-a folosit pronia divină a fost acesta: demonii, nesuferind puterea și strălucirea Celui Care se afla înaintea lor, au strigat prin acel bolnav: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti!…” (Luca 5,7).
De când a venit Mântuitorul pe pământ i-a chinuit pe diavoli, adică nu i-a lăsat să facă rău oamenilor, întrucât toți se întorceau la El prin pocăință: și magii, și vameșii, și desfrânatele, și mulți alții. Căci diavolului îi rămăsese doar pătimirile oamenilor, și acum Mântuitorul îl lipsea și de această plăcere, căci i-a îndreptat pe paralitici, pe surzi, pe orbi, chiar și pe unii morți din morminte. „Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui-Preaînalt?” (Luca 8,28). L-au numit Fiul lui Dumnezeu, însă nu știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Pentru că fiii lui Dumnezeu sunt numiți și cei care pentru marea lor virtute s-au făcut casnicii lui Dumnezeu. Această ignoranță a arătat-o diavolul și la Botezul Domnului, pentru că auzind glasul Celui venit din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Matei 3,17), deoarece nu-L cunoștea, I-a zis: „dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (Matei 4,6). Dacă ar fi cunoscut că stă de față cu Dumnezeu, nu i-ar fi poruncit să se arunce jos, deoarece firea lui Dumnezeu nu cunoaște nici înălțime, nici lățime. La fel are loc și în minunea de astăzi, deoarece nu poate robul să strige Stăpânului: „Ce-ai cu mine?”, pentru că spre Cel care a creat timpul măsurat și a așezat temeiurile judecății, îndrăznește să strige: acum ai venit?
„Şi la o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea. Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci“. Şi El le-a zis: „Duceţi-vă!“ Iar ei, ieşind, s’au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s’a repezit de pe stâncă’n mare şi a pierit în apă (Matei 8,30-32). Vedem că demonii sunt mai neputincioși decât porcii când Dumnezeu îi împiedică, căci acel om care avea în el o legiune (mulțime) de demoni, nu a fost biruit de ei, nu a fost strivit de stânci, nu l-a făcut în bucăți, ci a răbdat vitejiile demonilor, pentru că era ocrotit în mijlocul acestor chinuri de mâna lui Dumnezeu. Căci prin acest lucru Mântuitorul dorește să ne învețe că precum de porci nu le-a fost milă diavolilor, așa nici de omul acela nu le-ar fi fost milă, dacă nu ar fi fost puterea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu îi păzește pe cei îndrăciți ca să nu-și ia viața. Dracii au cerut să intre în porci, pentru ca înecându-i, să-i scârbească pe stăpânii lor și astfel să nu-L primească pe Hristos.
Vedem aici și smerenia Mântuitorului care nu zice: Mergi și vestește câte ți-am făcut Eu ție!, ci a zis lui „spune-le cât a făcut Domnul pentru tine şi cum te-a miluit” (Marcu 5,19). Astfel și noi, atunci când facem vreun bine, trebuie să-l punem pe seama lui Dumnezeu, nu a noastră, și numai dacă cel care a primit binele nostru va dori, să vorbească despre el, deși noi nu dorim.
Să încercăm să ducem o viață bineplăcută și curată înaintea lui Dumnezeu, căci acolo unde este viață porcească, Hristos nu petrece acolo, ci dracii. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate bunătățile pe care ni le dă în fiecare zi și în fiecare clipă și să mergem și noi asemenea celui vindecat să vestim câte a făcut Domnul pentru noi şi cum ne-a miluit, strigând: Tu, Doamne, ești ajutorul și acoperitorul nostru! Amin.