Vrednic de laude este tatăl de astăzi, pentru că nu a alergat la spitale omenești, ci la Doctorul fără de plată al sufletelor și trupurilor noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, arătându-i fiului său milostivirea părintească.
Relația pe care demonul o are cu luna este, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, că își corelează influența cu ciclurile ei. Căci diavolul, pândind când era luna plină şi atunci năvălind asupra acestui lunatic făcea să fie hulite lucrurile lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi pricinuitoare de rău.
Formele de manifestare a acestui copil lunatic, epileptic, erau acestea: nu avea liniște în el, se disloca, se arunca fie în apă, fie în foc, înaintea unei primejdii. Nu-și mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unității și armoniei. A unității cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu și Mântuitorul meu și Sfințitorul meu – Duhul Sfânt, și, în același timp, unitatea cu întreaga creație și cu armonia ei, după cum spune frumos Părintele Constantin Galeriu.
De aceea și Dumnezeu, cu toate că la început l-a rănit cu acea mustrare amară a necredinței, zicând: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” (Matei 17,17), cu toate acestea însă, i-a vindecat degrabă și necredința lui și boala împovărătoare a fiului său.
Căci, ce părinte poate fi atât de nemilostiv și lipsit de iubire, încât, văzând pe fiul sau pe fiica sa aruncați de demon când în foc, când în apă, nu-și îndurerează sufletul, nu li se cutremură inima, nu caută eliberarea de patimă? Și un asemenea părinte este demonizat când are o asemenea stare în sufletul său. Mulți se întreabă de ce mai există în lume crime, desfrânări și adultere dacă Dumnezeu ar fi venit pe pământ cu putere multă ca să oprească stăpânirea și puterea diavolului. Acestora le răspunde Sf. Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, când zice: „precum atunci când cineva lovește un șarpe în cap, și acela se zdrobește, dar cealaltă parte a lui rămâne vie, însuflețindu-se prin propria putere nervoasă, la fel și distrugătorul diavolului, de vreme ce i-a zdrobit capul, nu a săvârșit deplina pieire a lui, ca să se nevoiască din pricina aceasta cei care vin din urmă; încât luptându-se, să se deosebească cei puternici de cei neputincioși.
Foarte adesea, încercările care apar în viața noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferență, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credință mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar și când mustra pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubește, încât mustrarea Sa este iubire care responsabilizează pe om, care trezește spiritual pe cel indiferent și insensibil. Deși este supărat pe oamenii necredincioși, Hristos Domnul ajută totuși pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: „Aduceți-l aici la Mine” (Matei 17,17). Apoi Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieșit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, Domnul și Judecătorul puterilor netrupești.
De multă osândă și chin se fac vrednici și astăzi părinții care îi văd pe fiii lor tăvăliți în patimile trupești, în desfrânări, adultere, furturi și tot felul de păcate de moarte, și rămân nepăsători, trecând cu vederea și disprețuind îndreptarea copiilor lor. Foarte frecvent în ziua de astăzi întâlnim chiar mulți părinți, care fiind stăpâniți de tot felul de patimi și păcate devin ei înșiși învățători și îndrumători ai copiilor lor spre pierzare și apostazie, devin cauza pierzării copiilor lor prin exemplul viu al vieții lor destrăbălate, și astfel ne asemănăm cu animalele necuvântătoare, că „s-a plecat în țărână sufletul nostru, lipitus-a de pământ pântecele nostru” (Psalmul 43,26).
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toţi de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigaşi de oameni. Amin.