Aşadar, ascultaţi cuvintele mele, ale smeritului şi ultimului dintre monahi, şi nu mă socotiţi că fiind neînvăţat şi agramat. Deschideţi ochii sufletelor voastre şi vedeţi ce există dincolo de această lume.
Oamenii lumii iubesc lumea, pentru că nu au cunoscut încă amărăciunea acesteia. Sunt încă orbi la suflet şi nu văd ce se ascunde în această bucurie trecătoare. Nu au ajuns la lumina cea înţelegătoare, nu au ajuns la ziua mântuirii lor.
Voi însă, care aţi văzut şi aţi auzit atâtea lucruri, trebuie să înţelegeţi că desfătările cele trecătoare se duc ca umbra şi timpul vieţii noastre fuge, trece repede şi nu cunoaşte întoarcere. Timpul vieţii acesteia este timp de seceriş şi cules. Fiecare îşi agoniseşte hrana – cât se poate mai curată – pentru viaţa cealaltă.
Nu câştigă cel deştept, nici cel de neam bun, nici cel care vorbeşte fără încetare şi nici bogatul, ci cel care este batjocorit şi rabdă îndelung. Cel care este nedreptăţit şi iartă, cel care este defăimat şi tace, cel care se face pe sine burete de şters şi şterge cu el tot ceea ce aude de la ceilalţi, oricât de înţelept ar părea. Acesta se curăţeşte şi străluceşte mai mult decât ceilalţi. Acesta ajunge la măsuri mari. Acesta se hrăneşte din vederea tainelor dumnezeieşti. În fine, acesta este încă de aici în Rai. Iar când va veni ceasul morţii, numai ce se vor închide ochii aceştia pământeşti, se vor deschide ochii cei dinlăuntru, ochii sufletului. Şi în timp ce se gândeşte la cele de acolo, se află dintr-o dată în cele pe care le doreşte, fără măcar să înţeleagă cum s-a întâmplat aceasta. De la întuneric merge la lumină, de la necazuri la odihnă, de la tulburare la liman liniştit, de la război la pacea veşnică.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, 2007, p. 55