„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta”(Luca 13,10)
Era, zice Evanghleia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune: „Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10).
Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă. Un evreu, menţionează istoria Vechiului Testament, care a îndrăznit în zi de sâmbătă să iasă afară din cetate şi să se ducă în munte şi să taie lemne, a fost judecat pentru încălcarea poruncii şi condamnat la moarte. S-au adunat evreii, au luat pietre, le-au aruncat asupra lui şi l-au omorât (vezi Numeri 15, 32-36). Pietrele pe care le-au aruncat, au fost atât de multe, încât au alcătuit un mic deal. Oricine trecea apoi pe acolo avea să-şi amintească de pedepsirea omului care a dispreţuit porunca lui Dumnezeu şi a lucrat în zi de sâmbătă. Şi nu doar în anii de demult, dar chiar şi astăzi evreii respectă cu stricteţe ca zi nelucrătoare sâmbăta. Dacă vă duceţi astăzi în Israel, veţi vedea că sâmbăta pe drumuri nu este nicio mişcare. Oamenii nu călătoresc, nu aleargă maşini. Cine îndrăzneşte fără absolută nevoie să-şi ia maşina şi să călătorească pe drumurile publice, este considerat apostat şi provoacă dezaprobarea generală. Nu-l opreşte poliţia, îl opresc cetăţenii. Există însă şi cazuri în care indignarea evreilor pentru călcătorii poruncii este atât de mare, încât nu numai că opresc maşina, dar îi dau şi foc şi o ard. Doar maşina poliţiei şi maşina care transportă medici şi bolnavi la spitale este permis să circule în zi de sâmbătă.
***
Aşadar, sâmbăta, Hristos s-a dus într-o sinagogă. Ce este o sinagogă? Este o clădire în forma unei şcoli sau a unei biserici. Această clădire are scopul de a-i aduna pe evrei în fiecare sâmbătă, ca să citească acolo Legea lui Dumnezeu şi să se roage. Poporul numeşte sinagoga – havra. Sinagogi există în toate oraşele şi satele, în toate aşezările locuite de evrei. În sinagogă s-a dus Hristos în zi de sâmbătă. S-a dus ca să înveţe.
Între oamenii care se aflau în sinagogă în acea zi, era şi o femeie. Această femeie era bolnavă. Boala ei provenea din lucrarea satanei. Trupul ei se încovoiase. Aşa cum iei o tijă dreaptă şi o curbezi, aşa satana după îngăduinţa lui Dumnezeu îi încovoiase coloana vertebrală. I-o încovoiase atât de mult, încât capul nenorocitei femei atingea pământul. Şi de departe se părea că păşeşte nu un om, ci un animal cu patru picioare. Mâinile ei deveniseră picioare, pe care le sprijinea pe pământ ca să poată să meargă. În această situaţie se afla femeia nu de un an sau doi, ci de optsprezece ani întregi, o întreagă viaţă. Ce privelişte tristă!
Această femeie infirmă, chiar dacă nu se ducea sâmbăta la sinagogă, ar fi fost îndreptăţită pentru absenţa ei. Nimeni n-ar fi putut să o acuze. Şi totuşi. Femeia aceasta, cu toată boala ei, când se mijea de sâmbătă, nu avea linişte. Considera o datorie să se ducă la sinagogă. Şi se ducea întotdeauna fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu care nu o făcea sănătoasă.
Dar de această dată, când s-a dus din nou la sinagogă, a văzut minunea lui Dumnezeu. Hristos a văzut-o, I s-a făcut milă de ea, şi răsplătindu-i închinarea, consacrarea, devotamentul către Dumnezeu, a tămăduit-o. Trupul ei, care era îndoit ca un belciug, ca o mică verigă, s-a făcut din nou drept ca un chiparos. De acum, mergea cu trupul drept şi Îl slăvea pe Dumnezeu.
***
Ah, creştinii mei! Această femeie din Evanghelia de astăzi pe câţi creştini nu-i va judeca în ziua judecăţii! Femeia aceasta, bolnavă, infirmă, într-o stare jalnică, mergând în cele patru membre, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Noi, creştinii, nu avem sâmbăta; avem duminica. Duminica a înlocuit sâmbăta. Duminica este ziua cea mare şi slăvită. Duminica este ziua în care Hristos a biruit moartea, a adus o nouă viaţă şi a creat o nouă lume, lumea harului. Şi ar trebui ca noi creştinii să cinstim duminica cu o deosebită evlavie. Ar trebui ca în această sfântă zi să înceteze toate lucrările în afară de cele absolut necesare şi indispensabile. Ar trebui ca în această zi să nu aibă loc nici un meci de fotbal, nici teatre, nici cinematografe, nici excursii. Ci toţi şi toate să alerge la biserică şi să-L adore pe Dumnezeu – Sfânta Treime, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Pentru că aceste Trei Persoane ale Treimii Celei de-o-fiinţă şi nedespărţită au lucrat pentru mântuirea oamenilor. Tatăl a voit, Fiul a venit pe pământ, Duhul Sfânt a luminat lumea. De aceea, şi la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii spunem: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.
Da! Creştinul, care merge în fiecare duminică la biserică şi urmăreşte cu evlavie toate câte se spun şi se fac acolo, şi cu credinţă se apropie şi se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, acest creştin este folosit, dobândeşte lucruri inestimabile. Dacă la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, preotul ar da fiecăruia care vine la biserică ca dar o liră de aur, puteţi să vă închipuiţi ce s-ar întâmpla? Toţi ar fi mers la biserică ca să primească lira. Dar ce este lira şi orice altă comoară materială în faţa comorii spirituale, în faţa binecuvântărilor dumnezeieşti, pe care le împrăştie soarele Dumnezeieştii Liturghii? Oameni, care au intrat în biserică trişti, supăraţi, melancolici, cu capul în jos, când s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie şi au luat binecuvântarea Bisericii, au ieşit plini de bucurie şi de veselie. Şi aşa cum femeia din Evanghlia de astăzi a intrat în sinagogă cu capul încovoiat şi a ieşit cu capul drept, privind cerul, aşa şi fiecare suflet, pe care l-a încovoiat satana şi l-a făcut să vadă doar cele de jos, doar cele pământeşti şi lumeşti, doar cele păcătoase, după ce a venit la biserică iese diferit. Ceea ce spune Biserica noastră, „Sus să avem inimile!”, devine o realitate. Acest suflet se înalţă continuu, ajunge până la stele, trece de stele, Îl atinge pe Dumnezeu, se uneşte cu Dumnezeu.
***
O, Dumnezeul meu, o, Sfântă Treime! Ce binecuvântări sunt acestea pe care le dai evlavioşilor creştini care vin la biserică! Cât de fericiţi sunt ei, dar şi cât de nefericiţi sunt cei care în duminici când sună clopotul rămân pe dinafara Bisericii! Pe aceştia îi va condamna în ziua judecăţii femeia din Evanghelia de astăzi. Femeia bolnavă, infirmă, se ducea la biserica ei, la sinagogă; aceşti creştini sănătoşi, cu mâini şi picioare şi ochi şi urechi, nu se duc ca să spună un „Mulţumesc” lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi pe care li le dăruieşte.
traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: volumul de predici „Kyriaki”