Această Duminică este o sărbătoare a dragostei prin care Mântuitorul nostru ne aduce în rugăciunea Sa înaintea lui Dumnezeu Tatăl și totodată o sărbătoare a dragostei și a credinței de care poate fi omul capabil atunci când aduce înaintea Domnului durerea vieții sale și a aproapelui său.
Credința și dragostea omului poate depăși orice obstacol de orice natură așa cum ne demonstrează cei patru prieteni ai slăbănogului din Capernaum, ei reușind în cele din urmă să ajungă în fața lui Iisus. Această dorință de neclintit a lor de a-și vedea prietenul vindecat este semnul prezenței chipului lui Dumnezeu în noi care mereu ne îndeamnă să ieșim din cercul mult prea strâmt al acestei lumi mărginite și trecătoare. Pentru aceasta însă pe lângă credința și dragostea jertfelnică pentru a fi izbăviți de suferințele sufletelor și a trupurilor noastre avem nevoie în primul rând de călăuzirea lui Hristos pe Calea Crucii. Evangheliile acestei Duminici (Ioan 17,1-13 și Matei 9,1-8), ne arată totodată puterea rugăciunii de mijlocire a lui Hristos pentru om și chiar puterea rugăciunii de mijlocire a omului pentru om. Dacă majoritatea creștinilor acceptă și înțeleg lucrarea de mijlocire a lui Hristos pentru om, nu toți înțeleg și acceptă lucrarea de mijlocire a omului pentru om, aceasta tulburându-le conștiințele și cunoștințele fragmentate pe care le-au îmbrățișat.
Slăbănogul din Capernaum este vindecat pentru credința prietenilor săi: „[…] Și Iisus văzând credința lor, […]” (Matei 9,2). Credința lor a fost însoțită însă de multă dragoste. Dragoste lucrătoare. Lucrătoare în durere și cu durere pentru durerea prietenului lor. La o astfel de credință lucrătoare cu dragoste jertfelnică pentru aproapele nostru Dumnezeu nu are cum să rămână indiferent. Ducându-și prietenul slăbănogit pe patul lui de suferință cei patru prieteni descriu, marchează cele patru puncte ale semnului Crucii. O cruce pe care sunt nevoiți a o înălța tocmai pe acoperișul casei în care se află Mântuitorul pentru a se putea întâlni cu El, chiar dacă în felul acesta au atras desconsiderarea, sminteala și ocara mulțimii. Rușine, ocară, și dispreț și-a atras asupra sa și Zaheu, mai marele vameșilor, atunci când a trebuit să urce în sicomor să-L poată vedea pe Hristos. Nici femeia cu scurgere de sânge nu a fost scutită de această cale a înfruntării rușinii atunci când s-a învrednicit a fi vindecată de Mântuitorul.
Exemplele pot continua cu femeia cananeancă sau cu femeia păcătoasă care unge cu mir picioarele Domnului, dar exemplul cel mai elocvent îl constitue însuși Mantuitorul Hristos care a primit rușinea, ocara, batjocora si râsul lumii suindu-și Crucea pe dealul Golgotei. Vădirea slăbiciunilor, nereușitelor și durerilor vieții noastre este singura laudă permisă nouă creștinilor așa cum spune Sf. Apostol Pavel în epistola a doua către Corinteni: „Dacă trebuie să mă laud mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele” (II Corinteni 11,30) sau în epistola către Galateni: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos […]” (Galateni 6,14). Recunoaștem că este destul de greu să trăiești durerea sufletească sau trupească a vieții tale în văzul lumii, a unei lumi de atâtea ori prea setoase de sânge, de spectacol, de știri senzaționale și aplecate pentru a te „compătimi” doar cu scopul de a putea vedea mai îndeaproape și în detaliu rănile tale și ale casei tale.
Cu toate acestea este mult mai greu să biruiești ispita afișării unui așa zis eroism al purtării crucii suferinței practicat în general de autoflagelanți dar și de o parte a creștinilor care nereușind prin smerenie să pogoare asemenea slăbănogului până în locul în care se află Hristos, adâncul inimii omului se mulțumesc cu satisfacția trâmbițării suferințelor trecute. Cei patru prieteni ai slăbănogului s-au învrednicit de bucuria vindecării prietenului lor pentru că au parcurs în întregime Calea Crucii, reușind să găsească și drumul pogorârii prin spărtura acoperișului casei până la picioarele Mântuitorului, nelăsându-se amețiți de privirile mulțimii ce-i înconjurau. Scopul acceptării înălțării Crucii suferințelor și slăbiciunilor noastre în fața lumii nu trebuie să fie altul decât dobândirea puterii lui Hristos în inima și viața noastră: „[…]Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12,9).
Însăși Maica Domnului la nunta din Cana Galileii arătându-ne puterea dragostei, a credinței, răbdării și a stăruinței în rugăciune care poate grăbi intervenția lui Dumnezeu în viața noastră pentru a ne izbăvi din durerea secătuirii puterilor sufletești și trupești ne atrage atenția și asupra necesității împlinirii în totalitate a ceea ce ne-a spus Mântuitorul nu doar în mod fragmentar și selectiv: „[…]Faceți orice vă va spune.” (Ioan 2,5). Pogorârea celor patru oameni împreună cu prietenul lor slăbănogit în casa în care se afla Mântuitorul Hristos este asemănătoare coborârii minții în inimă despre care ne vorbesc părinții isihaști, inima fiind locul transformării prin puterea lui Dumnezeu a slăbiciunilor, patimilor și durerilor vieții noastre în putere, virtute și bucurie a mântuirii. Este greu să accepți calea rușinii, ocării și judecării de către lume dar mult mai greu este să continui și să afli apoi și calea pogorârii prin smerenie în locul cel tainic al inimii tale, care devine asemenea proscomidiarului bisericii loc de pregătire a jertfei ce va fi pusă înaintea milei lui Dumnezeu.
Dacă pe calea înfruntării rușinii și ocării lumii poți fi însoțit chiar și de demon, pe calea pogorârii în smerenie la picioarele Mântuitorului Hristos nu poți fi însoțit decât de Dumnezeu, pentru că diavolul nu se poate pogorî, Lucifer dorind a-și pune tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Arhimandritul Zaharia (Zaharou), în cartea sa „Lărgiți și voi inimile voastre!”, spune: „Pentru a îndrepta nedreptatea inegalității care a pătruns în viața oamenilor dupa cădere, Hristos a răsturnat piramida ființării cosmice și S-a pus pe Sine Cap al piramidei acum răsturnate.” Ucenicii lui Hristos călăuziți de Duhul lui Dumnezeu își croiesc calea în jos spre vârful piramidei răsturnate pentru a se uni cu El. Pogorând spre vârful piramidei care este Hristos aceștia reușesc să-și transforme în chip minunat, prin mila lui Dumnezeu, slăbiciunile si durerile vieții lor în putere și bucurie.
Biserica cea adevărată are înălțată în vârful turlei crucea răstignirii Mântuitorului Hristos iar jos în Sfântul Altar proscomidiarul, locul în care în mod tainic se pregătesc și se binecuvintează prescurile ce vor fi aduse înaintea lui Dumnezeu pe Sfânta Masă spre sfințire. O biserică adevărată este aceea în care are loc un schimb între om și Dumnezeu. Noi înfățișăm și dăruim viața noastră lui Dumnezeu atât cât suntem în stare și în schimb Dumnezeu ne dăruiește viața Sa.
Acest schimb de vieți are loc în Biserică și mai cu seamă în Sfânta Liturghie care are ca parte tainică de început Sfânta Proscomidie. Acolo are loc un schimb de viață în pâinea și vinul pe care I le aducem lui Dumnezeu când spunem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”; și Dumnezeu ne spune :„Sfintele Sfinților”. Ne punem întreaga viață în acea pâine și acel vin, toate rugăciunile noastre, toate nădejdile noastre, toate durerile noastre, tot ceea ce îmbrățișează conștiința noastră și le dăruim lui Dumnezeu. El le primește și pune viața Sa în pâine și vin. Le insuflă cu viața Sa și ni le înapoiază ca să le putem mânca și trăi. Am văzut în Evanghelia acestei Duminici că acest schimb se întâmplă și ori de câte ori împlinim o poruncă făcând un efort mai mic sau mai mare cum e cazul celor patru prieteni, noi dăruindu-I lui Dumnezeu o viață stricăcioasă și păcătoasă iar El dăruindu-ne în schimb viața Sa nesfârșită, nestricăcioasă și veșnică. O biserică nu poate fi adevărată chiar dacă are înălțată Sf. Cruce în vârful ei, dacă îi lipsește Sf Altar cu proscomidiarul și Sf Masă locul prefacerii jertfei în trupul și sângele Mântuitorului.
Un creștin, de asemenea, nu poate fi autentic chiar dacă reușește să înfrunte ocara și rușinea lumii mărturisind Crucea lui Hristos dacă nu poate să și pogoare prin smerenie în locul tainic al inimii sale spre a învinge ispita mândriei și a slavei deșarte. Așa cum cei patru prieteni L-au întâlnit pe Hristos după ce s-au pogorât în casa în care se afla Acesta și I-au putut aduce înainte suferința prietenului lor ca pe o prescură ce se aduce la Sf Altar pentru a fi sfințită așa și creștinul trebuie să împlinească și această pogorâre prin smerenie în locul cel tainic al inimii sale pentru că numai acolo se poate întâlni cu Dumnezeu.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca împreună cu frații noștri, după ce Duhul Sfânt ne-a ajutat să primim ocara purtării Crucii lui Hristos, să găsim și calea pogorârii în adâncul inimii noastre, proscomidiarul și altarul ființei umane, unde harul lui Dumnezeu să transforme durerile vieții noastre în bucurie, dragoste și nădejde a mântuirii pentru noi și pentru toți semenii noștri chiar dacă pentru aceasta suntem nevoiți să zdrobim întăriturile amăgitoare ale minții.
Preot Gheorghe Manole
Sursa: sfimparatigalata.iasi.mmb.ro