Ne-am obișnuit cu faptul că atunci cînd sîntem iubiți, ni se oferă ceva în schimb, ceva plăcut, de ex. o cutie de bomboane sau sîntem invitați în ospeție. Aceste gesturi pentru noi sînt o dovadă a iubirii. ,, Vă mulțumim frumos- răspundem cu bucurie.- Ce plăcut!,, Dar noi nu sîntem în stare să înțelegem că, Hristos ne iubește pe toți, chiar dacă imprejur vedem multă suferință- în spitale, în orfelinate, în cimitire…peste tot vedem dezamăgire și trădare.
Cum să înțelegem că Domnul ne iubește cînd vedem atîta suferință pe care ne-o trimite? Uneori ne gîndim că nu vom mai putea suporta și începem să-I punem întrebări directe lui Dumnezeu:,,Doamne oare cît voi mai putea suporta toate, și ce va fi dacă voi înceta să Te iubesc?,, Iar Dumnezeu ne răspunde:,, Eu cu ușurință aș putea să te țin aproape cu unele bunătăți trecătoare și cu milă, dar Eu vreau să fii cu Mine cu adevărat. Eu vreau să te salvez, fiul meu, iar un alt drum către mîntuire nu există, decît să-ţi duci Crucea. Ți-o dau, pentru că te iubesc,,.
Știți cît de greu este să-ți duci crucea și în același timp să-L iubești pe Hristos?Aceasta este cel mai greu- s-o duci și să spui:,, Doamne, Te iubesc!,,
Cum așadar, să învățăm a-L iubi pe Dumnezeu prin suferință? Prin lacrimi, prin cuvinte de dragoste, prin smerenia cu care însuși Domnul ne-a spus că altă cale nu există. Trebuie să înțelegem că doar prin suferință putem birui eu-l din noi, doar așa putem să-L vedem pe Hristos, care a îndurat atîta suferință pentru păcatele noastre, El însuși fiind fără de păcat. Astfel în noi va învia tot ce avem mai bun, dar pentru aceasta e nevoie ca în noi să moară tot păcatul, toată minciuna, tot egoismul, toată patima…altă cale nu există, în afară de Drumul Crucii.
Suferința de cele mai multe ori lasă răni adînci în suflet, astfel că o mamă care și-a pierdut fiul, va simți mereu durerea și focul suferinței arzînd în inima ei și care nu va trece decît odată cu trecerea în neființă. Oare asta nu este Crucea? Aceștia nu sînt oare rănile spinilor? Și ca răspuns la întrebarea,, De ce??,, avem doar lacrimi de credință și nădejde.
Atunci cînd vedem că cineva suferă, nu e nevoie să spunem multe cuvinte, sau să dăm sfaturi duhovnicești sau filosofice, judecînd faptele prin frumusețea gîndului nostru. Este de ajuns să plîngem împreună cu acei care suferă, să-i încurajăm prin îmbrățișări și tăcere sfîntă.
Adevărata credință- este atunci cînd chiar și în suferință sau boală, nu pierdem nădejdea, nu avem frică, ci neîncetat aducem Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
traducere Olga Armaş
sursa http://www.pravmir.ru/