Din insuflarea Duhului Sfânt, proorocul David (Ps. 1,3), zugrăvind bărbatul virtuos, îl prezintă ca pe „un pom răsădit lângă izvoarele apelor” , adică ale harului” , care va da rodul la vreme și frunza lui nu va cădea …” , adică smerenia, care îl acoperă rodul virtuților, asemeni unor frunze nepieritoare, nu va înceta niciodată de a-l proteja. Un astfel de bărbat are „în Domnul voia lui și la legea Aceluia cugetă ziua și noaptea” (Ps. 1, 2), fiind neîncetat pătruns de cuvintele Domnului că fără de El nu putem face nimic (In. 15,…). Cugetarea continuă la Dumnezeu este meditarea celor duhovnicești.
Această meditare la adevărurile supranaturale este, după Sfântul Vasile, începătoare, permanent însoțitore și desăvârșire a rugăciunii. Puterea și datoria de a medita la legea lui Dumnezeu, este însușire proprie ființei raționale. „Marele drum spre descoperirea datoriei, este meditarea de Dumnezeu însuflatelor Scripturi” . Aceasta este calea descoperirii lucrărilor pe care suntem datori să le îndeplinim; Viețile Sfinților, din scrierile sfinte, servesc de făclie, pentru drumul care conduce la Dumnezeu și pentru organizarea vieții noastre, după învățăturile lor. Practicarea învățăturii ortodoxe hrănește sufletul cu gânduri dumnezeiești. Învățarea pe de rost a unor părți din Sfânta Scriptură și datoria de a citi mereu scrierile sfinte au și scopul de a ne imprima adânc în suflete aceste adevăruri, astfel ca ele să se depene mereu în mintea noastră. Memorarea face să se păstreze în minte pasaje folositoare, care, digerate printr-o trudnică meditație, vor duce la belșug duhovnicesc.
Meditația cere să stăruim mult asupra unui lucru, spre a ne exersa puterea de înțelegere. „ Dumnezeu a voit ca sensurile Sfintei Scripturi să fie ascunse, pentru folosul inteligenței noastre, ca astfel, să-i stimuleze puterile”. Meditarea Sfintei Scripturi nu înseamnă numai rămânerea la înțelesul strict exprimat de cuvintele scrise, ci și pătrunderea sensului adânc, moral și duhovnicesc care se ascunde în acele cuvinte, potrivit Apostolului, care spune că: „litera omoară, iar duhul face viu” (II Cor. 3,6). Prin meditație noi asimilăm și transformăm în propria noastră ființă adevărurile pe care Sfânta Scriptură sau natura le oferă îndeobște tuturor. Acest proces de asimilare ne dă mai mult decât cunoașterea teoretică, ea ne adaogă într-un anumit fel și experiența, care este superioară.
Sfântul Orsisie, vrednicul urmaș al Sfântului Pahomie, învăța astfel pe stareții mănăstirilor despre meditație: „ Să avem grijă de a citi și învăța Sfintele Scripturi și de a petrece pururea în meditarea lor, luând aminte la ceea ce s-a scris: „Din roada gurii sale se va sătura bărbatul ” (Prov. 13,2) și „plata buzelor lui i se va da ” (Înțelept. 10,17). Acestea sunt adevăruri, care ne duc la viața veșnică și pe care ni le-a predanisit Părintele nostru (Pahomie) și ne-a poruncit să le medităm fără să încetarea ca să se plinească întru noi ceea ce sa scris : „ Sapă-ți cuvintele acestea, pe care azi ți le poruncesc, în inima și sufletul tău, învațăi pe fiii tăi acestea și vorbește-le despre ele când stai în casă și când mergi la drum, când te culci și când te scoli. Scrie-le pe mâna ta în loc de sigiliu și să-ți fie nemișcate înaintea ochilor tăi. Să le scrieți chiar pe ușa caselor voastre și pe praguri” (Deut. 11,19-20) „ spre a învăța să vă temeți de Domnul în toate zilele vieții voastre” (Ibidem 4,10). Iar Solomon poruncește (Prov. 3,3): „Scrie-le pe tabla inimii tale” .
Dată fiind importanța meditației viețuitorii mănăstirilor din acea vreme o practicau intens. Când mergeau de la chilie până la locul de adunare obștească, erau datori să mediteze la ceva din Sfânta Scriptură; de asemenea, îndată după cuvântarea întâistătătorului, când se întorceau spre chilii sau mergeau la masă; când se duceau la lucru și în timp ce lucrau. Sfântul Casian spune că, la călugării din Egipt nu exzistă nici un pic de răgaz, atât cu privire la lucru, cât și cu privire la meditația duhovnicească. „ Exercitând deopotrivă virtuțile trupului și ale sufletului, răsplata omului exterior este egală cu foloasele celui interior ”. „Fiecare din acei monahi își îndeplinește munca rânduită, rostind în minte un psalm sau un text din Scriptură, ca să nu se dea ocazii la bârfeli vătămătoare, astfel încât graiul și inima să se îndeletnicească neîncetat cu meditația duhovnicească ”.
Eugip reproduce în rânduiala sa un text din Casian, din care se constată că monahii meditau în timpul lucrului. Și Sfântul Pahomie prevedea că, în timpul lucrului să se mediteze cele sfinte sau să se păstreze tăcere. Viața Sfântului Orsisie nu indică în ce înprejurări să se mediteze, dar spune că „ neîncetat” și „întotdeauna” . Și Sfântul Vasile amintește de rugăciunea continuă din timpul lucrului. „Când soarele strălucește lumina sa limpede, să mergi la lucru pretutindeni însoțit de rugăciune și de sarea cântărilor duhovnicești”.
Putem spune cu certitudine că la începutul monahismului lucrul era însoțit permanent de rugăciune, meditația fiind considerată de asemenea rugăciune.
Bibliografie: „Despătimirea omului și înveșmântarea cu virtuți” – pp.328-332