În cartea înțelepciunii lui Solomon citim urmatoarele stihuri: „ Binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată. Iar idolul făcut de mâna omenească este blestemat, atât el cât și cel ce l-a făcut; aceasta pentru că l-a făcut, iar idolul pentru că, stricăcios fiind, i s-a zis Dumnezeu” (Înț. Sol.14,7-8).
În stihurile acestea avem lămurită învățătura despre Sfânta Cruce înainte de a se cunoaște înțelesul și sfințenia pe care i-a dat-o Mântuitorul. Noi am mai spus și acum spunem din nou, că Sfânta Cruce nu este idol, deoarece: 1) nimeni nu spune despre ea ca este Dumnezeu; 2) nici nu o cinstește nimeni în locul Lui Dumnezeu. Sunt lemne binecuvântate și lemne blestemate; lemne din care se fac stâlpi de biserică și lemne din care se fac stâlpi de cârciumă. Sfânta Cruce este un lemn binecuvântat, lemnul sfințit prin sângele Domnului care „ne curățește de orice păcat” (1Ioan. 1,8); lemn care întruchipează simbolul suferinței mântuitoare și altarul de jertfă al Mântuitorului.
Oricine vorbește despre Cruce, se gândește la suferință, la durere, la răni ispășitoare și sfințitoare. Oricine privește la Cruce, primește o putere de întărire în răbdarea suferințelor și o mângâiere deosebită în vărsarea lacrimilor; știe că Sfânta Cruce are două fețe: pe una e scris moarte și pe una e scris viață, înviere, biruință, mântuire, bucurie. Nu au oamenii o mângâiere mai mare în suferințele, necazurile și durerile lor, de cum au în Crucea și în patimile Domnului. Prin Crucea și patimile lui Iisus, durerile trupești și suferințele sufletești ale oamenilor au primit cea mai mare mângâiere, de întărire, de sfințire și mântuire. Iată de ce Sfânta Cruce este cinstită de toți creștinii, ca simbol sau semn al suferinței mântuitoare. Dar Crucea nu e numai atât.
Din semn de batjocură și de tortură, Iisus Hristos a făcut semn de cinste și putere de mântuire. El a spus, în repetate rânduri: „Oricine voiește să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie… și cel ce nu-și va lua Crucea și să vină după mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38; 16,24; Mc.8,34;Lc.9,23). Crucea e „semnul Fiului Omului” (Mt. 24, 30), semnul ales de El, și purtat de El. Iisus Hristos n-a purtat Crucea numai în inimă, numai ca simbol, cum învață ereticii, contrarii ei, ci a purtat „Crucea Sa” (Mt.10, 38; Ioan 19,17), Crucea aceea mare de lemn, Crucea păcatelor omenirii, sub greutatea căreia a căzut de atâtea ori, pe drumul Golgotei. El nu a vorbit niciodată despre purtarea Crucii în inimă. El ne-a arătat cum să purtăm Crucea și cum să-l urmăm.
„O îndurerată milă ne cuprinde față de acei creștini (eretici) care hulesc Crucea cea văzută – scrie Prea Sfinția Sa Părintele Andrei Magieru, episcopul Aradului – dar se mândresc că poartă în ei crucea cea nevăzută. Cine are înăuntrul său Crucea, acela nu poate decât să se bucure văzând-o cât mai des și în afară, fiindcă omul nu este numai duh, ci și trup, iar trupul are nevoie să vadă și să audă”. Mama care-și iubește copilul, nu poate să nu-l îmbrățișeze și să nu-l sărute. Iisus Hristos a asemănat Crucea cu șarpele de aramă din Vechiul Testament, ca pe care Moise l-a făcut din porunca lui Dumnezeu, ca oricine privește la el, să se vindece de mușcările înveninate ale șerpilor (Num. 21, 8-9).
„Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viță veșnică”(Ioan 3, 14-15). Șarpele a fost semn de mântuire, și Crucea e semn de mântuire, lemn binecuvântat (nu blestemat cum spun cu hulă ereticii), lemn sfințit care arată pe adevărații ucenici ai Mântuitorului. Cine nu poartă Crucea nu urmează pe Iisus Hristos până la răstignire și până la moarte, nu este ucenicul Lui. „Creștinul e un purtător de Cruce” (P.S.S. Episcopul Andrei), e omul care ascultă pe Mântuitorul când îi spune să se lepde de sine, să-și ia Crucea și să-i urmeze (Mt. 16,24).
Cine se leapădă de Sfânta Cruce și mai ales cine hulește și batjocorește Crucea, nu este și nu poate să fie creștin. Acela nu ascultă și nu primește învățătura Evangheliei Domnului despre Sfânta Cruce. Acela urmează altă învățătură; acela e un eretic, de care trebuie să ne ferim, „știind că unul ca acesta s-a răzvrătit și păcătuiește, fiind singur de sine osândit” (Tit. 3,10-11).
Bibliografie: Protos. Nicodim Măndiță – „Sfânta Cruce, arma creștinilor”, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, pp. 148 – 150.