Creştinul nu trebuie să fie fanatic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: „La o întrunire am spus asta şi asta unei doamne”.
Dar modul în care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o înaintea tuturor. „Ascultă”, îi spun, „tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sensibile, ci chiar şi pe cele tari”. Să nu aruncăm cu pietre în oameni în mod creştinesc. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi. Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e nevoie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate.
Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la „litera legii”, iar „litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul; ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune „eu”, ci „gândul îmi spune”, sau „Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism. (…) Este nevoie de trezvie. Orice ar face omul, s-o facă pentru Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu şi rămâne după aceea gândul că facem ceva deosebit, dar facem de complezenţă şi căutăm numai să nu scădem în ochii oamenilor. În timp ce dacă ar acţiona cineva cu gândul că Dumnezeu îl vede şi îl veghează, atunci orice ar face are siguranţă; altfel, dacă face ceva doar ca să apară bun în ochii oamenilor, le pierde pe toate, pe toate le risipeşte. Pentru fiecare acţiune a sa, omul trebuie să se întrebe pe sine: „Oare ceea ce fac acum mă odihneşte pe mine? Dar pe Dumnezeu îl odihneşte?“, şi să cerceteze dacă aceea este plăcută lui Dumnezeu. Dacă uită să facă asta, uită după asta şi de Dumnezeu.
De aceea, mai demult se spunea: „Pentru Dumnezeu…”, sau „netemătorul de Dumnezeu”, „nu se teme de Dumnezeu?”. Sau spuneau: „Dacă vrea Dumnezeu, dacă îngăduie Dumnezeu”. Simţeau prezenţa lui Dumnezeu peste tot; aveau mereu înaintea lor pe Dumnezeu şi luau aminte. Trăiau ceea ce spune Psalmul: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin”, şi nu se clătinau. Acum, vezi, încet-încet intră tipicul european şi mulţi nu fac răul, mai mult din politeţe lumească. (…) Cele mai multe ispite le creăm noi înşine, atunci când (în locul lui Dumnezeu) ne punem pe noi înşine în raportul nostru cu ceilalţi. Adică atunci când ne mişcăm purtaţi de interese meschine, vrem să ne înălţăm pe noi înşine şi urmărim satisfacţia noastră personală. În cer nu se urcă cu urcuşul lumesc, ci cu coborâşul duhovnicesc. Cel ce merge pe jos merge totdeauna cu siguranţă şi nu cade niciodată. De aceea, pe cât putem, să dezrădăcinăm proiecţia lumească şi succesul lumesc, care de fapt sunt nereuşită duhovnicească.
Să ne scârbim atât de egoismul ascuns cât şi de cel afişat, precum şi de complezenţă, ca să iubim sincer pe Hristos. Epoca noastră nu e caracterizată de lipsa de zgomot, ci de impresionarea lipsită de sens. Viaţa duhovnicească este lipsită de zgomot. E bine să facem cele ce sunt potrivit măsurii noastre în chip corect, fără zgomot, fără pretenţii mai presus de puterile noastre, pentru că altfel va fi spre paguba sufletului şi trupului nostru, şi adesea şi în dauna Bisericii.
Bibliografie: Cuviosul Paisie Aghioritul – „Trezire duhovnicească”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003