Suferințele lui Hristos din Ghetsimani, când S-a tulburat și S-a mâhnit și S-a întristat cu duhul, sunt puncte culminante ale înfruntării morții, cu care ne-a mâhnit pe noi. În rugăciunea Sa cu sudori de sânge ni se descoperă calea de urmat la vreme de încercare. Ispita de a cădea pradă fricii, pe care o mărturisește rostind „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”, o respinge prin supunerea voii Sale omenești voii dumnezeiești a Tatălui: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu!” (Matei 26, 39).
Biruind pentru noi, Hristos ne dăruiește puterea de a birui și noi, de ne vom uni cu El. Căci după cum voia Sa omenească era sprijinită și întărită de firea Lui dumnezeiască, cu care firea Sa omenească era unită în El, tot așa slăbiciunea noastră omenească capătă sprijin și tărie din unirea noastră cu Hristos, prin împărtășirea de harul Duhului Sfânt dăruit de El.
Biruința lui Hristos asupra morții este, așadar, biruirea morții și stricăciunii ca fenomene fizice, totodată, ea este și biruire a păcatului și patimilor pe care le naște și le sporește spectrul morții. Puterea ei se va face vădită doar la sfârșitul veacurilor, la învierea de obște, iar în veacul de acum nu e doar temei al nădejdii și credinței noastre (cf. 1 Corinteni 15, 17), ci iradiază cu adevărat în viața noastră, scoțându-ne din robia celui rău, a păcatului și a morții.
Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte