“Astăzi este începutul mântuirii noastre” . Predică la Naşterea Maicii Domnului

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Dragii mei, anul bisericesc începe în septembrie şi Naşterea Maicii Domnului este prima sărbătoare pe care o prăznuim – începutul tuturor sărbătorilor bise­riceşti.

Unui cuplu sterp şi bătrân, necunoscut până acum lumii, i se naşte o fiică. Dacă vom medita la semnificaţia acestui eveniment familial particular, vom ve­dea limpede că această zi este una specială pentru în­treaga lume – ca început al mântuirii noastre, ca preves­tire a Naşterii Mântuitorului. Această sărbătoare este începutul celorlalte sărbători fiindcă reprezintă sfârşitul Legii vechi-testamentare şi ea a deschis uşa haru­lui şi Adevărului.

În vremurile naşterii Preasfintei Fecioare în mijlocul neamului omenesc, atunci când Dumnezeu a căutat la oamenii ce petreceau în blestemul păcatului, starea religios-morală a lumii era extrem de precară. Păgânii, care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu, se bălăceau în idolatria lipsită de sens şi în degradare morală incomensurabilă. Întregul sens al vieţii lor se reducea la un mod de viață animalic şi la egoism. Iudeii, poporul ales al lui Dum­nezeu, au căzut în ritualism făţarnic, pervertind esenţa și sensul Legii date lor de Dumnezeu. Păcatul bântuia întreaga lume şi numai puţini drepţi, printr-un efort ti­tanic, reuşeau să se sustragă invaziei păcatului, ascunzându-şi interesele familiale şi religioase faţă de ceilalţi. Acestor puţine persoane, capabile să-L audă, Dumnezeu le dădea o mângâiere prin descoperirea înţelesului profeţiilor referitoare la viitorul Mesia – Mântuitorul. Aşa era şi viaţa liniştită şi blândă a soţilor Ioachim şi Ana. Urmaşi îndepărtaţi ai lui Aaron, ei s-au ascuns în taina vieţii de familie. Doar Dumnezeu vedea efortu­rile lor de rezistenţă împotriva răului ce domnea în jur. Pentru cei din jurul lor, puritatea morală şi cucernicia soţilor erau ascunse de vălul unei tragedii familiale: ei erau sterpi.

În sânul poporului evreu, sterilitatea era considerată o pedeapsă cruntă a lui Dumnezeu şi predomina pă­rerea că era un motiv pentru ce să fie pedepsiţi. Ocara şi reproşurile permanente ale oamenilor îi urmăreau pe aceşti drepţi de mulţi ani. Întristarea lor s-a micşorat puţin, graţie credinţei şi speranţei de a obţine prin ru­găciune de la Dumnezeu iertarea şi binecuvântarea de a naşte prunci.

Dar anii treceau, bătrâneţea adâncă le-a îngropat orice speranţă şi chiar înseşi gândurile referitoare la naşterea de copii. Ioachim şi Ana s-au smerit pe deplin şi nu s-au justificat în faţa ocărilor ce le erau puse in cârcă. Marginalizaţi de oameni, prin rugăciuni, ei nu se îndepărtau de Dumnezeu, doar în El găsindu-şi alinare. Virtutea lor, încercată şi alimentată de necazuri îndelungate, a rămas neclintită. Dar o altă încercare grea le pregătise pronia lui Dumnezeu. Ca o pecete a unui abandon total al lui Dumnezeu a fost pentru Ioachim respingerea jertfei sale la templul din Ierusalim. Acolo, în faţa lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, el a auzit mustrarea aspră a preotului: „Jertfa celui fără copii nu poate să-I fie plăcută lui Dumnezeu”.

În disperarea sa, Ioachim a fugit chiar de la templu în pustie, el a fugit de soţia sa, de oameni; părea că ar fi fugit de Însuşi Dumnezeu, dacă aceasta ar fi fost posibil. Gândul că pedeapsa cerească a sterilităţii îl urmărea încă din tinereţe şi că acum, aproape de apusul vieţii sale, mânia lui Dumnezeu nu s-a retras de la el, l-a doborât. Pentru ce? Cu ce păcătuise atât de mult, încât nu mai exista pentru el mila lui Dumnezeu?

Bătrânul nu ştia aceasta şi a stat în faţa lui Dumne­zeu în rugăciune şi în post aspru, revărsându-şi durerea disperată a sufletului său. În ziua a patruzecea, rugăto­rului i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu, rostind cuvintele: „Dumnezeu a primit cu milostivire rugăciunile tale şi soţia ta, Ana, îţi va naşte o fiică, de care se vor bucura toţi, iar tu o vei numi Maria”.

Prin patruzeci de zile de suferinţe sufleteşti a trecut şi Ana, soţia lui Ioachim. Aflând ce i s-a întâmplat so­ţului său la Ierusalim, a fost cuprinsă de o întristare ne­măsurată, considerându-se numai pe sine vinovată pentru nenorocirea lor familială şi pentru suferinţele soţului. Treptat, rugăciunea sa s-a înălţat până la o asemenea îndrăzneală, încât s-a încumetat să-i ceară lui Dumnezeu o minune.

„Doamne, Tu, Care i-ai dăruit Sarei un fiu la bătrâneţe şi ai deschis pântecele Anei pentru naşterea Profetului Tău Samuel, Caută spre mine şi auzi-mi rugăciunea! Dezleagă durerile inimii mele şi legăturile sterpiciunii mele. Copilul pe care-l voi naşte Îţi va fi adus în dar Ţie, ca să se binecuvânteze şi să se proslăvească prin el mi­lostivirea Ta!”.

Cea suferindă a cerut o minune şi a făcut imediat o făgăduinţă: să se dedice pe deplin, pe sine şi pe copilul dăruit, lui Dumnezeu. Rugăciunea i-a fost între­ruptă de un mesager ceresc: „Nu te teme, Ana, rugăciunea ţi-a fost ascultată. Vei zămisli şi vei naşte o fiică binecuvântată, mai mare decât toate fiicele pământeşti. Prin ea se vor binecuvânta toate neamurile pământului, prin ea va fi dată mântuirea întregii lumi!”. Şi minunea a avut loc!

Preasfânta şi Preabinecuvântata Fiică a încununat cu bucurie nepământească sfârşitul vieţii acestui cuplu drept, purtând în sine lumină pentru întreaga lume, dar tăinuind-o o vreme.

Dragii mei, să primim în inimă darurile binecuvân­tate ale praznicului, daruri ce se află astăzi în biserică. Să observăm firul roşu călăuzitor al proniei lui Dumne­zeu. Să simţim forţa si claritatea căilor lui Dumnezeu pentru toţi cei credincioşi Lui. Încercările credinţei şi ale cucerniciei lui Ioachim şi a Anei i-au însoţit pe tot parcursul vieţii lor. Ei nici nu bănuiau că Dumnezeu îi pregătea pentru primirea unui har special. Încă din tinereţe, speranţa şi aşteptarea cu răbdare nu au lăsat în sufletele lor loc întristării. A sosit momentul când răbdarea a trebuit să cedeze locul smereniei, căci dispăruse chiar însăşi posibilitatea de a mai fi părinţi. Ei nu au primit acest har deodată, căci supunerea faţă de circumstanţele vieţii nu se naşte în inima omului decât printr-un efort de voinţă. Prin câte lupte, muncă, forţări de sine trecem cu toţii în timpul spulberării speranţelor noastre!

Părinţii Sfintei Fecioare au trecut prin încercări grele, fără a-şi clătina credinţa, fără a murmura. Graţie vieții lor ascetice, au început să cultive o asemenea relaţie cu Dumnezeu, încât au ajuns să-L iubească din toată ini­ma, din tot cugetul şi în toată deplinătatea. Tot ce era omenesc, trupesc, s-a epuizat şi a trecut. A rămas doar dorinţa smerită de a fi cu Dumnezeu şi de a-I sluji. Slujirea lor a întrecut orice aşteptări omeneşti, ei au putut să devină Părinţi dumnezeieşti pentru întreaga umani­tate. Dumnezeu a căutat la credincioşia lor întru totul în­cercată şi, bruind rânduiala firii, i-a recompensat, prin ei, pe pământeni cu un dar ceresc. S-a născut Fecioara Preabinecuvântată şi, odată cu ea, s-au ivit zorile unei noi vieţi. În ea se afla începutul mântuirii noastre. „Să se bu­cure cerul şi să se veselească pământul”.

De sărbătoarea Naşterii Preasfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, Biserica cheamă an de an oamenii să se bucure, căci în această sărbătoare ni s-a arătat Năs­cătoarea bucuriei universale – Maica Mântuitorului nos­tru! Să trăim şi noi bucuria sărbătorii care ne-a fost dăruită de Dumnezeu. Să nu lăsăm în inimile noastre loc tristeţii si disperării apărute din pricina necazurilor care ne-au cuprins. Oare aceste necazuri nu reprezintă de fapt o în­cercare necesară a credinţei, a răbdării şi a nădejdii în Duumnezeu? Trebuie să ţinem minte că Dumnezeu este credincios şi că a binevoit să dăruiască mântuire tutu­ror celor care vor să se mântuiască.

Dragii mei, mare este această sărbătoare pe pământ, însă astăzi vom restrânge semnificaţia ei pentru noi, dis­cutând despre modelul vieţii de familie a lui Ioachim şi Anei. Să învăţăm de la ei cum trebuie să trăim pentru ca şi astăzi să vină pe lume copii ai lui Dumnezeu.

Au fost vremuri când şi în Rusia femeile aduceau pe lume prunci spre bucuria proprie şi a patriei, pregătind şi pentru Biserică sfinţi. Copiii trebuie aşteptaţi ca dar al lui Dumnezeu, ca rod al iubirii. Ei trebuie ză­misliţi cu rugăciune şi trebuie hrăniţi cu Sfintele Taine până la venirea pe lume. Naşterea unei noi vieţi re­prezintă o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu. Cu câtă responsabilitate şi evlavie trebuie să începem crearea unei familii! Cucernicia soţilor, dragostea şi credinţa lor, curăţia sufletelor şi a trupurilor lor – iată fundamentul trainic al familiei, bunăvoinţa şi binecu­vântarea lui Dumnezeu.

Viaţa evlavioasă a părinţilor, modelul lor viu, îl vor educa pe copil mai temeinic decât orice cuvântări şi pre­dici referitoare la credinţă. Şi preaînţeleptul rege al Ve­chiului Testament, Solomon, a afirmat că urmaşii celor necredincioşi nu pot fi puternici şi desăvârşiţi, ci vor fi asemenea rădăcinii lor. Să fim atenţi şi la faptul că, pruncii cu totul speciali se nasc din făgăduinţe, fiind dedicaţi lui Dumnezeu încă din pântecele maicilor lor. Ei nu sunt rodul poftei pătimaşe a trupurilor, ci rodul dorinţei arzătoare de a avea urmaşi plăcuţi lui Dumne­zeu. Şi, nu vom da greş dacă vom spune că momentul conceperii pruncului şi timpul petrecut în pântecele ma­mei au o importanţă copleşitoare pentru viitorul copil, marcându-l pentru întreaga viaţă. Dacă copiii binecu­vântaţi se nasc din tendinţa de a realiza scopul de bază al relaţiei conjugale din cadrul căsătoriei şi ca rod al ru­găciunii, atunci [este cazul să ne întrebăm:] va fi oare copilul spre mângâierea părinţilor în cazul în care nici n-au avut de gând să-l conceapă, urmărind numai satis­facerea propriei pofte trupeşti?

Dragii mei, starea noastră duhovnicească este impor­tantă în orice moment al vieţii, mai ales în relaţiile noas­tre de familie şi conjugale. Oare mamele de acum, care poartă sub inimă un prunc, se gândesc să nu-l întineze prin vreo necurăţire şi poftă desfrânată? De ce să ne as­cundem, relaţiile trupeşti în această perioadă, fiind deja pe deplin sigură sarcina, nu mai cunosc vreo înfrânare în rândurile oamenilor. Şi iată că rodul purtat în fără­delege, care încă din pântecele mamei sale a gustat mi­zeria păcatului omenesc, învăluit cu ruşine şi mustrare, îşi răsplăteşte părinţii prin multă amărăciune de-a lun­gul întregii vieţi.

Căsătoria creştină este o mare taină. Ea a fost instituită de Dumnezeu pentru perpetuarea speciei umane şi pentru a ţine în frâu trupul. Importanţa şi sfin­ţenia sa este atât de mare, încât căsătoria este asemenea cu unirea dintre Hristos şi Biserică. Dar, oare nu a sosit acel timpul, despre care vorbeşte apostolul: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă […] şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr” (II Tim. 4, 3-4)? Vremea când scopul principal al familiei este substituit prin planificare pragmatică a acesteia, după propria voinţă, şi când egoismul intervine în mod abuziv în taina vieţii?

Probabil că acum mă veţi contrazice în gândurile voastre: „Oare prin Botez pruncul nu se naşte pentru viaţa duhovnicească, oare nu se spală de negura păca­tului?“. Da, Botezul este a doua naştere, numai că nu una trupească, ci duhovnicească. Cel botezat devine fiu al lui Dumnezeu, dar nu încetează să fie şi fiul pă­rinţilor săi, păstrându-şi firea pe care a primit-o la naş­tere. Sfinţit şi luminat iese din cristelniţă, primeşte prin Taina Mirungerii forţe pentru viaţă şi cucernicie, dar aceste forţe nu îi sunt date în locul celor moştenite de la părinţi, ci spre întărirea facultăţilor naturale existente deja. Pe pruncul care are în firea sa înclinaţii rele îl aş­teaptă o luptă crâncenă pentru sănătatea sa duhovni­cească; multe lacrimi, amărăciuni şi muncă le va aduce şi părinţilor săi.

Modelul de viaţă cucernică a Sfinţilor şi Drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana să ne fie călăuzitori în călătoria pământească. Să deprindem bărbăţia şi răbdarea lor, dar mai ales să nu uităm să le ce­rem ajutor în rugăciuni pentru naşterea de prunci.

Să ne rugăm şi noi pentru copiii noştri până la naş­terea lor, să ne rugăm pentru ei în timpul vieţii, la orice vârstă a lor, fiindcă nu este înaintea lui Dumnezeu o ru­găciune mai puternică decât rugăciunea părinţilor, mai ales cea a mamei.

Recunoştinţa noastră pentru darul Preabinecuvântatei Fecioare dumnezeieşti, Maria, este fără de margini, căci, prin naşterea ei, lumea a dobân­dit o mijlocitoare şi o rugătoare neadormită pentru toţi neputincioşii şi păcătoşii care vor să se mântuiască. Rugăciunea ei de mamă este acoperământul şi mijlocitoarea noastră, a tuturor.

„Se naşte Maica Vieţii, stârpind întunericul, înnoindu-l pe Adam şi chemând-o pe Eva, fiind izvorul nemuririi: datorită ei ne îndumnezeim şi ne izbăvim de moarte”.

Dragii mei, să prăznuim luminaţi această zi, cu inimă umilită cântând: „Te mărim pe tine, Preasfântă Fecioară, îi cinstim pe Sfinţii Tăi Părinţi şi slăvim preaminunată naşterea Ta”. Amin.”

(din: Arhim. Ioan Krestiankin: “Astăzi este începutul mântuirii noastre”, Editura Doxologia, 2018)