„Ale Tale dintru ale Tale aducem Ţie, de toate şi pentru toate”. Toate sunt ale lui Dumnezeu, dar ceea ce are însemnătate este că noi oferim liber întreaga creaţie şi cele ale noastre lui Dumnezeu recunoscând astfel împărăţia Lui şi dând sens vieţii noastre şi întregii făpturi create. Cei care nu oferă liturgic ca mulţumire făptura lui Dumnezeu nu îl lipsesc pe Dumnezeu de nimic – toate sunt ale lui Dumnezeu şi există prin puterea Lui de viaţă făcătoare – numai că se lipsesc pe ei înşişi de Adevăr, de gustul vieţii şi se supun stricăciunii şi morţii.
Lumea a fost creată ca un pretext şi un mijloc de a-L preamări pe Dumnezeu. După căderea celor întâi zidiţi, din pricina mândriei lor, şi mai departe prin mândria fiecăruia dintre noi, mintea oamenilor s-a întunecat şi în loc ca făptura creată să constituie un mijloc şi un pretext de a-L preamări pe Dumnezeu, ea a devenit scop şi a fost îndumnezeită. Astfel, am schimbat corecta folosire a lumii: din mijloc de preamărire a lui Dumnezeu am făcut-o idol şi noi am devenit idolatri, închinători la idoli.
Să nu socotească cineva că vorbim despre unele epoci trecute, când oamenii se închinau la unele statui ale zeilor. Şi astăzi, când cineva este ataşat unei patimi, precum iubirea de arginţi, lăcomia, iubirea de plăceri ş.a., este un închinător la idoli. Toate patimile nu sunt nimic altceva decât o alipire de vreo făptură, de o creaţie a lui Dumnezeu, în care această făptură creată ocupă locul întâi în interesele noastre şi în dragostea noastră şi ne îndepărtează de Dumnezeu atât de mult, încât uneori nici nu mai vrem să auzim de Dumnezeu.
Încetarea relei folosiri a lumii, eliberarea din stăpânirea patimilor noastre, din idolatrie şi în acelaşi timp transfigurarea lumii şi întoarcerea ei la scopul iniţial, ca pretext pentru preamărirea lui Dumnezeu se realizează în dumnezeiasca Liturghie.
Dumnezeiasca Liturghie cu tot ceea ce se întâmplă în ea nu este o simplă slujbă sau numai câteva lucrări simbolice, sau unele gânduri şi idei evlavioase, ci este o realitate, o experienţă. De îndată ce oferim toate lui Dumnezeu, Acela în chip smerit şi iubitor de oameni ne trimite harul Preasfântului Lui Duh şi preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului Lui, în chip real şi adevărat, pe care în continuare ni le oferă ca să ne împărtăşim şi să ne sfinţim. Să devenim părtaşi ai Trupului Lui, să gustăm din bucuria învierii, să începem să trăim de pe acum viaţa veşnică, desfătarea de cele cereşti. Dumnezeiasca Liturghie este lucrarea restaurării voinţei dumnezeieşti în viaţa noastră şi această lucrare se săvârşeşte de preot şi de credincioşi. Şi credincioşii toţi participă activ la dumnezeiasca Liturghie prin faptul că participă la lucrările şi la cuvintele dumnezeieştii Liturghii reprezentaţi de preot şi de psalţi.
Este caracteristic faptul că preotul ortodox nu săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie singur, individual, ci ca slujitor al Bisericii, ca întâistătător şi ca reprezentant al adunării credincioşilor. De aceea rosteşte „Ale Tale dintru ale Tale”, „Sfintele sfinţilor” şi cântăm „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim…”, adică la plural. Toţi împreună închipuim pe heruvimi, oferim toate doxologic lui Dumnezeu, primim Sfintele care sunt hărăzite pentru sfinţi.
Dumnezeiasca Liturghie este o creaţie a noastră a tuturor. Este o creaţie prin excelenţă a omului care valorifică, dă sens şi mântuieşte viaţa lui veşnic. Cel care simte fie şi puţin şi participă la acest adevăr şi îl trăieşte, atunci iubeşte dumnezeiasca Liturghie mai mult decât orice altceva pe lume. In interiorul ei îşi află sinele, pe Dumnezeu, mântuirea lui. îl întâlneşte cu adevărat pe semenul său, îi iubeşte pe toţi, învaţă care este sensul creaţiei şi care este adevărata valoare a făpturilor create. Se eliberează din sclavia şi stăpânirea patimilor şi a diavolului şi dobândeşte libertatea fiilor lui Dumnezeu.
În Sfântul Munte dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte în fiecare zi după Utrenie. Şi deşi participăm în fiecare zi la aceeaşi dumnezeiască Liturghie nu ne săturăm, nu ne plictisim, nu obosim. Când cineva trăieşte dumnezeiasca Liturghie, sfintele ei cuvinte devin pentru el o uşă care îl conduce la o întâlnire cu Dumnezeul cel Personal, Adevărul cel enipostatic. Întreaga noastră viaţă devine o pregătire a ofrandei celei către Dumnezeu, a participării noastre conştiincioase la dumnezeiasca Liturghie şi în cele din urmă o doxologie către Dumnezeu, un efort şi o luptă, o prelungire şi o păstrare pe durata întregii noastre vieţi a experierii şi împărtăşirii cu Trupul dumnezeu-omenesc al Mântuitorului. Liturghisim viaţa noastră şi viaţa noastră devine o neîncetată dumnezeiască Liturghie care începe cu Sfânta Taină a dumnezeieştii Euharistii şi se încheie şi se întregeşte iarăşi cu Ea. Prin Sfânta Liturghie îi oferim lui Dumnezeu toate gândurile noastre, lucrările noastre, luptele şi agoniile noastre, fricile şi nădejdile noastre, întreaga noastră fiinţă, ca să le prefacă şi să ne mântuiască. Dumnezeiasca Liturghie ne călăuzeşte şi ne introduce în tărâmul celor vii, în comuniunea Duhului Sfânt, în împărăţia binecuvântată a Sfintei Treimi.
Când ne plictisim la Sfânta Liturghie şi ni se pare monoton şi obositor să mergem în fiecare Duminică la biserică nu este de vină limba liturghisitoare sau altceva, ci ignoranţa pe care o avem în privinţa acestei Taine iubitoare de oameni. Cât de diferit ar fi dacă am participa la Sfânta Liturghie cu conştiinţă trează şi dacă aceasta ar constitui un eveniment personal în viaţa noastră!
„Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul- Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli”.
Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Editura Doxologia