Era începutul anului 1977 şi mă aflam la metocul simonopetrit din Ormilia, Halkidiki, la „Buna Vestire a Maicii Domnului”, unde se află obştea de maici a Părintelui nostru Emilianos. Pentru mine, locul acela era ca a doua casă, chiar dacă este mănăstire de maici. Ne unea rugăciunea părintelui nostru şi îmi erau ca nişte surori dragi. Le-am apucat încă de la mutare, de la primele călugării şi înscăunarea Maicii Nicodimi, până astăzi, când le vizitez şi le fotografiez împreună cu nepoţii mei. Fotograf amator, am imortalizat toate aceste momente emoţionante, fiind şi singurul cu aparat de fotografiat şi casetofon în vremurile acelea grele.
Astfel, treceam întotdeauna pe la Ormilia după ce mergeam în Sfântul Munte pentru a mă spovedi la Părintele Emilianos, în afară de cazul în care se afla la Ormilia, când se schimba ordinea, ca şi atunci, în 1977, cum începusem să vă povestesc.
Le-am văzut, deci, pe maici, pe Maica Nicodimi, l-am întâlnit şi pe Părintele Emilianos, şi astfel bucuria mea creştea tot mai mult.
Era dimineaţă, după Sfânta Liturghie, când m-a chemat iarăşi Părintele, iar eu eram în al şaptelea cer, încât nici nu am observat când a trecut timpul!
Deodată, mi-am dat seama că nu mai puteam prinde vaporul la Uranopolis, şi îmi părea rău, voiam să îi văd şi pe fraţii de la „Simonos Petra”…
Părintele m-a liniştit, l-a chemat pe Părintele Mitrofan şi i-a spus să mă ducă cu maşina mănăstirii la Uranopolis, cu nişte pachete pregătite pentru „Simonos Petra”.
Părintele Mitrofan era unul dintre cei pe care i-am cunoscut la Meteora, puţin mai mic decât mine şi priceput la chestiuni tehnice. Imi aduc aminte că, atunci când am mers pentru prima dată la „Simonos Petra”, făceam împreună planuri pentru un scripete de la arsana până la balcoanele mănăstirii. Işi transformase chilia în… depozit de vechituri. Tot ce găsea, chiar şi aparate vechi din chiliile vechilor monahi pe care le-am curăţat şi le-am golit puţin câte puţin, aduna în chilia sa şi le prelucra. Până şi suporţi care să te ţină drept, să nu pici jos de somn atunci când te rogi…
„Ai văzut, măi Ştefane, ce părinţi asceţi şi nevoitori a avut «Simonos Petra»?”
„Dar tu pentru ce le-ai adunat, le vei folosi?”, îl tachinam eu.
„Nu ştii, cu binecuvântarea Părintelui, mai târziu, poate… Lasă, să le am pregătite…”
Il însoţea pe Părintele Emilianos în calitate de om bun la toate, de la zidar la mecanic, şi… îndrăgostit de noua maşină a mănăstirii, făcea şi pe şoferul. Se potriveau gusturile noastre; îl iubeam mult, era şi brunet ca mine, poate chiar mai mult decât mine, eram „ţigănuşii” grupului…
Părintele Emilianos râdea de noi. Ne-a spus odată că îi aminteam de el însuşi, când era mic şi îşi petrecea verile la mare; înota cu orele şi se făcea negru ca un ţigănuş.
Numai că eu şi Părintele Mitrofan eram bruneţi şi iarna, şi vara.
L-am întrebat odată pe Părintele Emilianos ce i-a lipsit cel mai mult din lume după ce a îmbrăcat rasa monahală, şi fără să ezite, mi-a răspuns: „înotul în mare”. A locuit în Nikaia, aproape de mare, şi îndată ce se închidea şcoala şi începea vacanţa de vară, îşi petrecea toată ziua înotând.
Personal, nu mă deranjează să facă şi călugării câte o baie în mare, mai ales vara, când e caniculă, este şi sănătos până la urmă. Dar, sincer să fiu, când m-am scăldat odată în arsanaua de la „Simonos Petra”, m-am simţit incomod, nu m-am bucurat de mare, cu toate că apa era curată ca lacrima.
Dar să ne întoarcem la „cursa de viteză” de la Ormilia la Uranopolis, avându-l ca pilot pe Părintele Mitrofan… Pornind la drum, era foarte bucuros că avea binecuvântarea părintelui de a prinde vaporul la Uranopolis. „Ştefane, îi vom da bătaie şi vom ajunge la timp, nu te teme”, m-a înştiinţat frecându-şi mâinile, în timp ce un zâmbet straniu se ivea pe buzele lui.
Nu voi uita groaza provocată de viteza crescândă, şi să nu credeţi că avea cine ştie ce maşină… La vremea aceea, maşinile noi de pe şoselele greceşti aveau numai numere străine. Grecii plăteau sume foarte mari pentru a cumpăra o maşină bună. Le reparau pe cele vechi, ca în Cuba lui Castro.
Un creştin dăruise mănăstirii autovehiculul folosit cu care Părintele Mitrofan „decolase” pentru a apuca vaporul la Uranopolis. Mi-am pierdut toţi banii pe făgăduinţe, ca să ajung viu la Uranopolis…
La protestele mele spre a mai micşora puţin viteza, avea argumente de neclintit: „Avem binecuvântarea părintelui să apucăm vaporul la Uranopolis. Şi când avem binecuvântare, trebuie să facem ascultare! Nu te teme! Nu ni se va întâmpla nimic! Dar şi dacă ni se va întâmpla, în Rai vom merge, de vreme ce avem binecuvântarea părintelui!”.
Am admirat desăvârşita ascultare a Părintelui Mitrofan, care suferea din pricina interdicţiei generale a Părintelui Emilianos de a depăşi limita vitezei. Acum că avea binecuvântare, se răzbuna…
Am apucat vaporul, dar răul de mare pe care l-am simţit în această cursă nu îl compar cu nicio furtună trăită la marină, unde am făcut armata pe vas de război, în flotă.
Au trecut anii, iar Părintele Mitrofan a fost printre cei dintâi care au plecat, tânăr aş spune, cincizeci şi doi de ani, de cancer. L-am întâlnit pentru ultima dată în anul 1994, în Dafni, la conacul simonopetrit. Mi-a făgăduit că vine să îmi spună dacă şi „ţigănuşii” merg în Rai…
Zâmbea, era liniştit, cu câteva zile înainte trecuse şi îl vizitase pe Părintele nostru Emilianos, luase binecuvântare pentru marea călătorie, pentru marea „cursă” către ceruri…
Stefanos Dimopoulos, „Athos – tărâmul sfinţeniei”, Editura Doxologia, 2020