Milostenia — rezerva noastră pentru veşnicie!

O parabolă pe cât de simplă, pe atât de adevărată. Care dintre noi n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni care adună toată viaţa şi care, într-o zi, pe neaşteptate, trec dincolo şi toată osteneala de o viaţă, pusă deoparte, toată adunătura lor se dovedeşte a fi fost, pentru ei, zadarnică.

De multe ori Mântuitorul a atras atenţia să nu ne punem nădejdea în bogăţie. Ba chiar a văzut în ea o pacoste şi un pericol. De câte ori n-a spus: „Vai vouă, bogaţilor!” Sau: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor”. (…) A greşit oare omul din parabolă în toate? I-a rodit ţarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vânt la timp. E ceva rău în aceasta? Nici vorbă. A făcut foarte bine. A avut un surplus de recoltă. E ceva rău în aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat că nu-i ajung hambarele şi a poruncit să se construiască altele. Foarte bine, că doar nu era s-o lase în ploaie, să se piardă. Orice gospodar bun ar fi făcut la fel. Până aici, aşadar, el e un personaj, să zicem, pozitiv. Dar în parabolă apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Când apare? În momentul în care bogatul, satisfăcut, face următoarea reflecţie: „Suflete, ai multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, bea, mănâncă, veseleşte-te”.

Dumnezeu apare pentru că nu i-a plăcut filosofia personajului. Nu i-a plăcut concepţia lui de viaţă. (…) Mântuitorul nu i-a condamnat pe bogaţi. N-a intenţionat o revoluţie socială. A crezut că se va putea trece la o societate mai bună printr-o revoluţie morală, în conştiinţe. (…) Bogatul căruia i-a rodit ţarina abdicase de la conştiinţa răspunderii pentru alţii, concentrându-se doar asupra sa şi a plăcerilor sale. Aceasta nu i-a plăcut lui Dumnezeu, din mai multe motive, întâi pentru că bogatul şi-a suspendat munca. În al doilea rând, pentru că şi-a rezervat bunurile numai pentru sine şi, în al treilea rând, pentru această convorbire intimă pe care a avut-o cu sufletul său, ca şi cum era era limitat numai la viaţa pământească. I-a uitat cu totul dimensiunea cerească. Şi a crezut că totul se mărgineşte la trup: a bea, a mânca şi a se veseli. Şi încă singur. Şi că pentru eternitate, într-o eternitate pământească.

Tocmai aici se înşelă. De aceea Dumnezeu i-a atras atenţia: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; aşadar cele pe care le-ai pregătit, cui vor rămâne”? I-a dezvăluit zădărnicia agoniselilor peste măsură, şi a faptului că nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogăţie în Dumnezeu”, adică pentru eternitate. Pentru dincolo. Românul, care a transformat în zicale învăţăturile fundamentale ale creştinismului, are o vorbă: „Cine dă, lui îşi dă!” sau „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Adică şi-L face prieten pe Dumnezeu. Ce frumos s-a reflectat în viaţa poporului, în vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevărurile noastre de credinţă, cu privire la faptele bune care ne sunt contate în ceruri, pentru mântuire. (…) Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce să-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pământeşti? Se înţelege că nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, când se pun astfel de întrebări, doar de pretexte care să justifice avariţia şi lăcomia.

Dumnezeu nu e o adresă pentru care să punem la poştă bani şi colete. Ar fi simplu. Cred că mulţi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite nouă. Ca şi cum ne-am depune sume de bani la bancă. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri să nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin alţii, prin aproapele care să le folosească el. Numai aşa se înscriu în contul nostru la Dumnezeu. Ni le înscrie ca fapte bune. „Întrucât aţi făcut unora dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Cel care dă fie şi numai un pahar de apă, „nu-şi va pierde plata sa” (Matei 11, 42). Evident că facem fapta bună şi pentru răsplată. E firesc şi omenesc să fie aşa. Mântuitorul vorbeşte adesea de „răsplata” din ceruri. Dar să nu prierdem din vedere nuanţa. Răsplata vine pentru ceea ce am făcut aproapelui. Sfântul Chiril al Ierusalimului explică acest lucru aşa: „Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Aşteptarea răsplăţii întăreşte  sufletul spre fapta bună. Orice lucrător este gata să rabde ostenelile, dacă va crede că înaintea lui va sta plata ostenelilor” (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

În această viziune a faptei bune, făcută în folosul aproapelui, aici pe pământ, stă marea noutate socială a creştinismului. De aici porneşte „Biserica slujitoare”. Aici este temeiul preocupării creştine de lume, de problemele ei. E adevărat, Mântuitorul nu şi-a propus să reformeze societatea. (…) Dar a făcut ceea ce credea El că e mai important: a fixat principiile potrivit cărora trebuie organizată societatea, şi anume: egalitatea, frăţia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mântuitorul n-a omis niciodată precizarea că totul se hotărăşte aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui. Mântuitorul a fixat criterii pentru conştiinţa. Cei credincioşi nu pot să fie insensibili la aceste criterii. Ele nu şi-au pierdut şi nu-şi vor pierde valabilitatea, atâta vreme cât moartea desfiinţează socotelile limitate aici, şi nu poate oferi altceva decât o încheiere definitivă a socotelilor dincolo. Greşesc însă cei care cred că Mântuitorul a expediat toată restabilirea dreptăţii „dincolo”. Dincolo se trag doar consecinţele, dar chiar şi acestea încep să se simtă încă de aici. Viaţa celui din parabola de azi s-a luat de aici.  

Când se spune că pe Dumnezeu nu-l poţi iubi decât prin aproapele, tot aceasta înseamnă: o bună rânduială, frăţească, pe pământ. Aşadar, bunuri în ceruri nu putem trimite decât prin intermediul aproapelui care să le folosească aici. Unii vor zice: strângem pentru noi, ca să ne asigurăm viitorul. Ceea ce va rămâne, va rămâne altora, să se folosească ei. Dar cei ce spun aşa strâng într-adevăr pentru alţii? Ştiu ei pentru cine strâng? Sunt ei siguri că vor rămâne unora care au nevoie, sau unor rude care şi aşa au de toate? Şi atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Şi e aceasta o danie făcută de bunăvoie? Nicidecum. E ceea ce oricum rămâne. Argumentul, aşadar, nu e dintre acelea care pot sta în picioare. Altceva e dacă laşi un edificiu, o biserică, o bibliotecă, un muzeu, o colecţie de artă, o fundaţie cu destinaţie pentru societate. Acestea s-ar justifica, în măsura în care nu se fac spre a se alimenta o slavă deşartă compensată aici pe pământ! (…)

Mântuitorul ne-a lăsat o învăţătură echilibrată. Să ne câştigăm viaţa prin muncă, să ne agonisim cele de trebuinţă, dar să nu tezaurizăm de dragul tezaurizării, să nu strângem de dragul strângerii. Să folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Să ne bucurăm de cele ce facem, dar să nu adunăm doar de dragul de a avea. (…) Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizează, doar de dragul de a-i avea, şi trăiesc ca nişte săraci toată viaţa. Din rodul muncii trebuie să trăim cum se cade pe pământ, iar din ceea ce ne prisoseşte să facem bine şi celor dimprejurul nostru care au nevoie. Dacă nu facem aşa, iată, vine o zi când fiecare dintre noi poate auzi: „Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea şi le-ai strâns doar pentru tine, ca să-ţi bucuri doar inima şi ochiul tău? Iată, că mâine vine moartea, te ia, şi din toate nu iei nimic cu cu tine. Pentru cine ai adunat?” (…)  

Trecători şi străini suntem pe acest pământ, şi nu trebuie să ne investim toate nădejdile, toată agonisinţa, toate bunurile numai aici. Să ne trimitem o rezervă şi dincolo. La întrebarea: „Cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”, se poate răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat pentru noi; ale noastre, dacă le-am împărţit cu alţii!

Sursa: IPS Antonie Plămădeală – „Tâlcuiri noi la texte vechi”, Editura Sophia, 2011