Duminica a XXXVI-a după Rusalii – a Vindecării orbului din Ierihon

Dumnezeu este Soarele Dreptății, așa cum este scris, Cel Care le luminează pe toate cu razele bunătății Sale. Soarele material este văzut dar nu vede, nu cuvântă, pe când Soarele spiritual este văzut doar de către cei vrednici, vorbește prietenilor Săi, și dăruiește tuturor vederea și vorbirea, luând seama la toți, mai ales la cei care-L privesc.

Domnul nostru Iisus Hristos este numit pe bună dreptate Lumină, pentru că luminează în chip duhovnicesc mintea și inimile credincioșilor spre înțelegerea tainelor celor negrăite ale dumnezeirii și le descoperă doar celor curați. De aceea a și zis: „Eu sunt Lumina lumii” și „Eu Lumină am venit în lume”.

Această realitate ni-o descoperă și cuvintele dumnezeiești pe care le-am auzit în pericopa din această duminică: „Şi a fost că’n timp ce Se apropia El de Ierihon, un orb şedea cerşind la marginea drumului. Şi auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“ (Luca 18, 35-38).

Domnul vizita fiecare cetate unde vindeca orice boală și neputință și îi îndemna pe toți să se pocăiască, întorcându-i pe cei rătăciți la cunoașterea Adevărului și încredințându-le învățăturile prin minunile Sale pe care le făcea cu ei. Pentru că oamenii de obicei, sunt obișnuiți să creadă și să asculte nu atât din cuvinte, cât din fapte.

Acest orb, despre care ne relatează Evanghelistul Luca, n-a cerut ceva mic și neînsemnat de la Dumnezeu, nici aur, nici averi, nici hrană, nici îmbrăcăminte, nici altceva asemănător, așa cum ar fi cerut de la alți oameni, ci doar i-a zis: „Doamne, vreau să văd”. El cunoaștea foarte bine că nimeni altul nu putea să-i dea acest lucru, pentru că doar Dumnezeu are puterea să miluiască și să mântuiască. A zis „miluiește-mă” și L-a numit „Fiu al lui David” deoarece credea că Iisus este odrasla lui David, Cel așteptat, Care a venit din nemăsurata Lui milostivire să mântuiască neamul omenesc de robia păcatului, și a primit vindecarea – mântuire, ca rod al credinței sale.

În momentul în care Mântuitorul I-a zis orbului „Vezi!”, imediat glasul Domnului a devenit lumină pentru orb, pentru că glasul era al Luminii, cuvântul era al Dătătorului de lumină. „Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-L urma slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu” (Luca 18, 43). Înainte de primirea darului orbul era foarte răbdător, iar după primirea darului s-a arătat recunoscător lui Dumnezeu. Răbdător pentru că, chiar dacă cei mulți îl disprețuiau și îl împiedicau să strige, acesta stăruia zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” și recunoscător pentru că, atunci când a primit harul, n-a alergat să plece așa cum fac mulți după ce primesc binefaceri, purtându-se cu nerecunoștință și nemulțumitori față de binefăcători.

Acestuia să-i urmăm și noi cu zel și râvnă, să devenim răbdători în rugăciuni și înainte să primim cele pe care le cerem și, după ce le primim, recunoscători, ca să nu ne arătăm nemulțumitori față de cei care ne fac bine. În toate să fim râvnitori, chiar dacă suntem înjosiți și disprețuiți pe nedrept de multe ori. Pentru că acel orb nu avea nici îndrumător, nici nu putea să-L vadă pe Mântuitorul, nici nu și-a găsit sprijinitor pe vreunul din Apostoli, ci, cu toate că cei mulți îl opreau să vorbească și îl împiedicau să se apropie de Iisus, a izbutit a depăși toate aceste obstacole și a reușit să se apropie Însuși Vindecătorul și Mântuitorul Hristos, Căruia se cuvine  toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin.