Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulţirea pâinilor

     Înainte de a se înalța la cer, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a amintit că merge la Tatăl Lui și la Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui și la Dumnezeul nostru. (Ioan 20.18) Și ne-a mai făgăduit că nu ne va părăsi, ci va fi cu noi până la sfârșitul veacului. (Matei 28, 20) Iar la sărbătoarea Cincizecimii ne-a trimis Mângâietor de la Tatăl pe Duhul Sfânt, care de fiecare dată ne învață, ne mângâie și pururea se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. (Rom. 8.26)

        În duminicile următoare Cincizecimii, prin fragmentele evanghelice, Domnul Hristos ne descoperă și ne arată mai clar starea noastră sufletească, nelimitându-se la asta, ci propunându-ne și o metodă de îndreptare.

        Am avut zile când ni s-a amintit despre urmarea lui Hristos, despre mintea curată, credință și adevărata bucurie. Duminica trecută ni s-a amintit despre orbii care s-au vindecat și despre cei care în îngâmfarea lor au rămas orbiți pe vecie. Și de fiecare dată Evanghelia ne spune despre prezența lui Hristos în mijlocul nostru, dar și despre necesitatea de a-L primi prin actul credinței și încrederii în El în anumite încercări și circumstanțe și de a-I permite Lui rezolvarea oricăror probleme. Cu alte cuvinte am spune că revenirea noastră la o normalitate sau refacerea armoniei stricată de păcat se poate face doar cu ajutorul lui Dumnezeu, dar mai e și nevoie de libertate și dorință. Pentru că în fața libertății noastre, Hristos e mai neputincios decât un simplu colaborator al organelor de drept.

        În duminica aceasta ni se amintește despre înmulțirea pîinilor în pustie. Și n-ar fi corect dacă am crede că e vorba doar despre una din multele minuni pe care le-a făcut Hristos. Nu avea și nu are nevoie până în prezent să facă o minune doar așa, de ochii lumii, după cum îl îndemnau chiar și unii din frații și rudele Lui. Orice faptă, orice cuvânt al lui Hristos era plin de sens. La prima vedere putem observa doar minunea însăși, înmulțirea pîinilor și a peștilor și săturarea a cinci mii de bărbați în afară de femei și copii. Și oare asta ar fi o problemă pentru Cel care a zidit toate numai cu cuvântul? Sau ar trebui să amintim încă o dată despre mila și durerea ce o avea pentru poporul care se asemăna cu o turmă fără păstor? Nu. Mai degrab e vorba despre o responsabilitate pe care Domnul Hristos încearcă s-o pună pe  umerii apostolilor, iar nouă să ne amintească despre ea de fiecare dată, ca unor ce avem menirea să fim lumina lumii si sarea pământului. (Matei 5. 13-14) Și de asta ne vom convinge mai mult în următoarele duminici.

        Apostolii au venit la Iisus și I-au zis: „Locul e pustiu și vremea iată a trecut; deci slobozește mulțimea să se ducă în sate, să-și cumpere de mâncare. Iisus însă le-a zis: dați-le voi să mănânce!” (Matei 14.16)

        După multe lucruri minunate pe care le-a săvârșit, văzând acea sămânță de credință că El e Fiul lui Dumnezeu, Hristos îi pune pe ucenici ca pe unii ce au a continua lucrarea Lui în lume și a propovădui Evanghelia la toată zidirea, într-o situație ce pare banală la prima vedere. Ba chiar le spune ceva ce seamănă mai mult a poruncă: Dați-le voi să mănânce. E vorba de acea responsabilitate pe care o are comunitatea creștină față de tot universul. Biserica prin prezența Ei continuă lucrarea lui Hristos în lume. Grija Ei pentru oameni este grija lui Hristos, rugaciunea Ei e rugăciunea lui Hristos pentru cei flămânzi și însetați de dreptate.  Iar noi, cei ce ne numim cu numele Lui, avem datoria sfântă ca prin viața și purtarea noastră să oferim hrană duhovnicească celor din jurul nostru. Nu este neapărat nevoie de a-I aminti lui Dumnezeu că lumea părăsește calea credinței și duce lipsă de „hrană”, ci mai cu seamă să auzim noi glasul lui precum Isaia proorocul: „Pe cine îl voi trimite și cine va merge pentru Noi?” Și răspunsl nostru să fie: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Iasaia 6.8)

          Fiecare om tinde spre ceva bun și frumos, își sfătuiește și copii să fie atenți, stimători și responsabili cu cei din jur, și desigur față de sarcinile încredințate lor. Dar, spălându-se în apa Botezului sau lacrimile pocainței, și mai mult sunt datori să umple viața lor de „esența” creștină. Un creștin adevărat trebuie să fie realist și să privească treaz, caci creștinismul nu-i o formă abstractă, nu-i o filosofie, sau o adunare de restricții, ci o viață liberă în Duhul Sfânt. Iar dacă am amintit de libertate, după Cuvântul Domnului, ea nu-i nimic altceva decât un jug. Și Hristos de fiecare data ne cheamă: „Veniți la Mine toți cei osteniți ți împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și vă învățați de la Mine că sunt blând cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun și povara Mea este usoară”. (Matei 11.30)