Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) (Matei 15, 21-28)

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Dă-i drumul că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Pericopei Evangheliei Duminicii Cananeencei i-am putea da un titlu: Ne place acest Iisus? Răspunsul ar putea fi unul simplu: Nu la început, dar Da la sfârşit.

Însă atâta timp cât poate exista un Nu cu privire la Dumnezeu, în raportul Lui cu omul, trebuie să analizăm în ce constă acest Nu. Este adevărat că multora dintre noi, în funcţie de felul în care Dumnezeu răspunde intereselor noastre, ne place de El sau nu ne place.

Evanghelia de azi ne poartă, ce-i drept, între Nu şi Da, însă oscilaţia e dată numai de faptul că nu putem pătrunde în taina pedagogiei lui Dumnezeu faţă de om.

Pentru a avea un răspuns la întrebarea de la început, să analizăm textul Evangheliei, ca apoi, în final, să descifrăm mesajul lui pentru noi, cei de azi.

Cuprinsul Evangheliei l-am putea împărţi în patru tablouri, în fiecare Iisus având o atitudine mai mult decât provocatoare şi, corespunzător acesteia, fiecărui tablou i-am pus şi un titlu sugestiv.

Primul tablou – Iisus insensibil?

Într-una din zilele activităţii Lui publice, Mântuitorul Hristos ajunge în părţile Tirului şi ale Sidonului, dintr-o ţară numită Fenicia şi care, pe vremea aceea, făcea parte din provincia romană a Siriei. Aşadar, Iisus ajunge într-un ţinut păgân. Evanghelistul Marcu, istorisind acelaşi episod, numeşte locul Fenicia Siriei (Mc. 7, 26). Ceilalţi doi evanghelişti, Luca şi Ioan, nu relatează episodul. O primă întrebare care se pune este: S-a dus acolo Iisus întâmplător? Răspunsul: Desigur, Nu! Dar pentru cine şi de ce s-a dus acolo, vom vedea în cele ce urmează.

Atenţia Evanghelistului Matei este reţinută de o mamă îndurerată, care îl întâmpină pe Iisus pe cale. Era păgână, închinătoare la idoli, dispreţuită aşadar de evrei. Conform Evanghelistului Marcu (7, 24), ea L-a întâlnit pe Iisus într-o casă, unde El se găsea, şi nu pe cale. Dar evangheliştii nu se contrazic. Probabil, în prima fază, ea Îl întâlneşte pe Iisus într-o casă, amănunt pe care îl reţine Marcu, urmând apoi ca celelalte scene descrise de Matei să se fi petrecut pe drum, după ce Iisus părăsise casa respectivă. În felul acesta cei doi evanghelişti se completează reciproc.

Dar vestea despre faptele minunate săvârşite de Învăţătorul galileean ajunsese, se pare, la cunoştinţa femeii cananeence. Când auzi că profetul acela vindecă orice fel de boală în popor, o rază de nădejde se aprinsese în sufletul ei. Avea acasă o fiică bolnavă, chinuită de un diavol. Nu ştim dacă mai avea copii sau nu. Evangheliştii nu ne spun. Dar durerea unei mame pentru copilul ei este aceeaşi, indiferent dacă e împărţită pentru unul sau pentru mai mulţi.

Copleşită, aşadar, de durere, aleargă la Iisus şi-I strigă: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui Da-vid!, fiica mea este rău chinuită de un demon“. Modul de adresare este interesant. De unde ştia ea oare de titlul Fiul lui David? Potrivit informaţiei Evanghelistului Marcu (3, 8), la Iisus au venit cândva şi iudei din ţinutul Tirului şi al Sidonului. Este foarte posibil ca femeia să fi auzit de la ei acest titlu mesianic.

Dar Iisus o ignoră. Se face că nu o aude. Pare insensibil la strigătul plin de durere al unei mame. Acest Iisus nu ne place! Şi, de ce să nu o recunoaştem, ne descumpăneşte, ne contrariază, ne scandalizează! Cum? Dumnezeu trece nepăsător pe lângă glasul stins de durere al unei mame aflate în nevoie? Cum trebuie acum să înţelegem cuvintele Sale: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!“ (In. 6, 37)? De un astfel de Dumnezeu parcă nu avem nevoie!

Cu toate acestea, mama continuă să-L urmeze şi să-L roage cu neobosită stăruinţă şi speranţă.

Dar Iisus tăcea nu pentru că nu auzea, sau pentru că ar fi fost insensibil, ci pentru că prin tăcerea Lui El urmărea mult mai mult decât un răspuns imediat. Îi avea în vedere şi pe Apostoli. De aici începea să le dea o lecţie la care ei nici nu se gândeau. Şi pentru următoarele două tablouri, cananeeanca iese din scenă. Rămân doar Apostolii.

Al doilea tablou – Iisus refuză mijlocirea

Nedumeriţi de atitudinea Învăţătorului lor, cu care nu erau deloc obişnuiţi, Apostolii se apropie de El şi-L roagă, zicând: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră“. Marcu omite intervenţia ucenicilor. Nu ştiu cât de mult a smuls din sufletul Apostolilor încercarea de mijlocire, compătimirea pentru durerea acelei mame, refuzată de Iisus, cât frica de ceea ce se petrecea cu ei pe pământ străin: oameni mulţi în jurul lor, strigătul unei femei, posibile reacţii dure la adresa lor, ca evrei, dat fiind dispreţul acestora din urmă faţă de păgâni etc. Într-un cuvânt, Apostolii se vedeau străini, singuri şi fără siguranţă pe un pământ păgân. Pe toate acestea Iisus părea a nu le lua în calcul.

Al treilea tablou – Iisus îşi declină competenţa

Vrând totuşi să le dea un răspuns, Iisus le spune: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel“. Parcă le-a mai venit inima la loc Apostolilor. Auzind acestea, vor fi uitat pericolul. Îşi vor fi zis: Ne place de Învăţătorul nostru! E evreu adevărat! A venit doar pentru noi! Dar atunci ce căutăm noi aici?, se vor mai fi întrebat. Şi astfel, în mintea lor a mai rămas totuşi un semn de întrebare. Dilema nu i-a părăsit total. Şi răspunsul încă întârzia.

Al patrulea tablou – După un cuvânt de plumb, Iisus dăruieşte ca Dumnezeu

În al patrulea tablou, mama cananeeancă reintră în scenă. Cu un ultim efort, adunându-şi puterile, cade la picioarele lui Iisus şi-I zice: „Doamne, ajută-mă!“ Pentru câteva clipe s-a făcut tăcere. Până în momentul acesta încă nu vorbise cu ea. Aşteptau toţi reacţia lui Iisus. Şi ea a venit, dar a căzut ca un plumb pe inima mamei. Nu şi pe cea a Apostolilor.

Din gura lui Iisus se aud cuvinte grave. Prea grave! Cuvinte ca de gheaţă! Nu seamănă cu ceea ce ştim despre Iisus şi aşteptăm de la El, ca Dumnezeu. Iată ce consemnează Evanghelistul: „El însă, răspunzând, i-a zis: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor»“.

Apostolii triumfă. Naţionalismul lor, ca evrei, e aprobat. Dar curând triumful lor se va preface-n umilinţă. Vor primi lecţia pentru care se găseau acolo.

Ofensată, jignită, mama nu cedează. Nu se simte umilită, jignită. Crede în continuare în Acela care doar aparent jigneşte, doar trecător trece cu vederea, doar pedagogic pare că nu ascultă, doar temporar refuză. Şi cu o logică ce taie orice argumentaţie, aprobă cuvintele de plumb ale lui Iisus: „Aşa este, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor“.

Cu alte cuvinte, ea I-a spus lui Iisus: Aşa este! Sunt un câine, dacă aşa cred evreii despre mine, dar eu mă mulţumesc şi cu o fărâmitură, dacă mai mult nu pot primi. Oferă-le pâinea lor, evreilor, dacă pentru ei e pregătită, şi mie dă-mi doar o fărâmitură. O fărâmitură a lui Dumnezeu e cât un cuptor mare de pâine al oamenilor. O fărâmitură din darul lui Dumnezeu e cât tot darul adunat la un loc al oamenilor.

Fascinat de această logică, stăruinţă şi credinţă, Iisus răspunde: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!“

Acum se dezleagă, pe de o parte, lecţia oferită ucenicilor, iar pe de altă parte, se arată roadele credinţei stăruitoare, după constante refuzuri anterioare.

Ucenicii înţeleg că Domnul i-a dus acolo pentru a vedea că El a venit nu numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni, universalizând mesajul Său, şi că în rândul păgânilor a găsit chiar mai multă credinţă, mai multă smerenie, mai multă încredere, mai mult devotament decât în Israel. Prin urmare, naţionalismul lor exagerat şi orgolios trebuie părăsit, iar atitudinea lor faţă de neevrei, socotindu-i câini şi spurcaţi, schimbată din temelii.

Aşadar, cuvintele lui Iisus nu trebuie înţelese ca fiind părerea Lui despre cananeeni, ci ca repetate tocmai pentru a le dovedi absurditatea. Prin însuşi faptul că S-a dus şi în acele ţinuturi, Iisus a arătat că vrea să deschidă o nouă perspectivă de înţelegere, că are ceva de spus şi despre cei de acolo.

Ca răsplată, mama cananeeancă nu primeşte numai ceea ce cere – sănătatea fiicei ei -, ci chiar mai mult: fiica ei să fie aşa cum ea voieşte. Şi numai o mamă ştie cel mai bine cum să fie copilul ei. Ea n-a primit-o numai sănătoasă, ci şi de diavol eliberată.

Şi Evanghelistul încheie relatarea minunii, spunând: „Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“.

În tabloul cinci suntem noi cu mesajul „Evangheliei Cananeencei“, direcţionat spre două teme, deşi ele sunt multiple:

Manifestarea lui Dumnezeu faţă de unul devine lecţie pentru altul

Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a însemnat o lecţie pentru Apostolii evrei. Ei sunt martorii unor scene care păreau a le favoriza crezul lor despre păgâni şi satisfacţia arogantă de popor ales. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De acum, ei vor trebui să-i judece altfel pe păgâni, iar lecţia învăţată în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi beneficiarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om devine lecţie pentru altul, nu numai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ceea ce nu înţelegem din viaţa noastră poate fi lecţie pentru alţii, iar ceea ce vedem şi nu înţelegem la alţii, poate judecându-i greşit, înseamnă lecţie pentru noi? Dacă nu ne-am gândit, să înţelegem de azi că vorbirea lui Dumnezeu adresată altuia, şi pe care adesea nu o înţelegem, poate fi un mesaj pentru noi. Poate aşa vom înceta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi.

Dumnezeu nu ne refuză, ci doar ne amână

O anonimă cananeeancă a intrat în istorie pentru că a stat de vorbă cu Iisus. Dar oare numai pentru aceasta? Ce-a făcut ea extraordinar, ca Biserica să-i dedice o duminică pe an şi să-i perpetueze astfel amintirea în istoria creştinismului pentru totdeauna?

Răspunsul este: ea n-a făcut ceva deosebit, dar cu toate acestea, a făcut totul pentru ea, pentru fiica ei, şi în cele din urmă pentru noi, cei de azi – a continuat să creadă în Dumnezeu, fără să cedeze nici o clipă atunci când se părea că Acesta a părăsit-o definitiv, a refuzat-o irevocabil, iar la oameni soluţie nu mai exista.

Ea n-a cedat ispitei de a renunţa să mai ceară ceva acolo, pe pământ cananeean, unui iudeu care o refuza, ori imboldului de a se îndepărta definitiv de Cel ce părea că o insultă public.

A stăruit în a crede că ceea ce cere bine în cele din urmă va primi, iar Cel ce poate totul, când va şti El că trebuie să o facă, se va milostivi. Răspunsul a fost pe măsură: vocativul exclamativ exprimat de Domnul – „O, femeie!“ – este absolut unic în Evanghelii. Tot unic e şi adjectivul „mare“ din sintagma „mare este credinţa ta“. Şi tot aşa, nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: „fie ţie precum voieşti“. Domnul o răsplăteşte din preaplin, boiereşte, îndesat şi împărăteşte.

E o lecţie pe care mama păgână ne-o predă nouă tuturor: încrederea în Dumnezeu, mai ales atunci când El pare că refuză şi stăruinţa în a aştepta un răspuns de la El, mai ales atunci când ar părea că acesta nu mai vine. De trei ori cererea ei a fost respinsă. Dar tot de-atâtea ori femeia a stăruit, s-a încrezut, a aşteptat răbdătoare.

Pentru mulţi creştini a se ruga înseamnă a-I prescrie lui Dumnezeu reţete să-i vindece după părerea lor, să le împlinească cererile după aşteptările lor, să pedepsească după voinţa lor şi să miluiască după crezul lor. Ar fi un dezastru total dacă Stăpânul cerului şi al pământului ar acţiona după prescripţiile noastre.

E bine să ştim că aici, pe pământ, noi nu vedem întotdeauna clar ce e bine şi ce e dăunător pentru noi. De multe ori răspunsul imediat al Tatălui ceresc poate să nu ne placă, poate să ne dezamăgească, aşa cum va fi dezamăgit-o şi pe cananeeancă refuzurile repetate ale lui Iisus.

Nu de puţine ori răspunsul la rugăciunile noastre poate să fie opusul la cele ce am cerut.

Cu toate acestea, indiferent de răspuns, apelul cerului la noi nu e decât pozitiv, întotdeauna.

Cuvintele unui înţelept scriitor apusean sunt memorabile în acest sens: „Am cerut lui Dumnezeu putere ca să poruncesc. El m-a făcut slab ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi multe, mi s-a dat boala ca să împlinesc lucruri mai bune. Bogăţie L-am rugat să-mi dea, ca să fiu fericit. Mi s-a dat sărăcia ca să rămân înţelept. Onoare am cerut ca să fiu lăudat de oameni, devenit-am umilit ca să simt nevoia ajutorului lui Dumnezeu“.

E important să ne încredem în Domnul chiar şi atunci când nu întrezărim răspunsurile Lui şi nu le vedem rostul pe moment! „Aruncările în credinţă“ sunt întotdeauna salvatoare.

O întâmplare, petrecută undeva, e ilustrativă în acest sens: O casă mare, cu mai multe etaje a luat foc. Toţi locatarii au reuşit să fugă şi s-au salvat. Doar un copilaş de vreo 4 anişori a mai rămas înlăuntru, uitat fiind de cei ai casei în învălmăşeala creată. Când a încercat şi el să coboare pe scară, fumul şi focul ajunseseră până aproape de el. Se întoarce în cameră şi aleargă speriat la fe-reastră, începând să strige după ajutor. De jos, tatăl care l-a văzut, dar care nu mai putea să urce la el din cauza focului şi-a fumului, i-a strigat: „Aruncă-te pe geam, că eu sunt aici şi te prind în braţe“. Copilul a răspuns: „Dar eu nu te văd. Cum să mă arunc?“ Şi tatăl i-a răspuns: „Dar eu te văd. Aruncă-te cu curaj şi încredere“. Şi copilul s-a aruncat, iar braţele salvatoare ale tatălui l-au prins.

Nu ştiu cât de adevărată este această întâmplare pe care am citit-o într-o carte de predici, dar tâlcul ei ne poate fi de folos. Chiar dacă nu-l vedem pe Tatăl, întotdeauna, prin ceaţa vieţii, să ne aruncăm cu încredere în braţele Lui salvatoare. El întotdeauna ne vede!

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană

Sursa:ziarullumina.ro