„Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (…) Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12,26;32)

Când vorbim de activitatea în trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spunem că El a îndeplinit trei slujiri sau demnităţi: de Prooroc sau Învăţător, de Împărat şi de Arhiereu. Aceste trei slujiri sunt evidenţiate, poate mai mult decât în alt loc, de evenimentul pe care-l prăznuim astăzi, şi anume acela al înălţării Sale cu Trupul la cer.

Înainte de săvârşirea acestui minunat eveniment, Mântuitorul Hristos „S-a înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. I, 3), iar la împlinirea acestor zile, Cel de a treia zi înviat i-a adunat pe Sfinţii Săi Apostoli şi desăvârşind misiunea Sa de învăţător al lor le descoperă că I     s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei XXVIII, 18), pe baza căreia le dă discipolilor Săi un mandat special, zicându-le: „drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă ” (Matei XXVIII, 19-20). Această scurtă şi concentrată prezentare a ultimei predici a Mântuitorului Iisus Hristos înainte de slăvită Sa înălţare la cer constituie completarea şi desăvârşirea întregii Sale învăţături. Ultima predică a învăţătorului Suprem descoperă oamenilor o putere specială de a-i învăţa şi boteza în numele lui Dumnezeu Cel întreit în persoane şi că oamenii sunt chemaţi să păzească toate aceste învăţături.

Îndeplinind această misiune a Sa de învăţător al adevăratei credinţe, Mântuitorul, care fusese în chipul lui Dumnezeu… „ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte de cruce, […] Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. II, 8-11). Demnitatea de împărat a Mântuitorului Iisus Hristos se revelează oamenilor în toată splendoarea ei abia după îndeplinirea misiunii Sale pe pământ. Prin ascultare deplină faţă de Tatăl, prin suferinţă şi jertfă, Iisus Hristos nu numai că este înălţat la ceruri, căci şi alţi drepţi    s-au învrednicit de această extraordinară preţuire, dar El a fost înălţat la o demnitate specială, unică, la care toată suflarea este chemată să se închine. Înălţarea cu trupul la cer a Domnului nostru Iisus Hristos este evenimentul care adevereşte încă o dată şi completează slăvită Sa înviere din morţi. Cel pe care moartea nu a putut să-l învingă, în prezenţa Apostolilor Săi, se ridică la cer, dovedindu-se încă o dată şi pentru totdeauna stăpân al legilor firii.

Cu puterea lui Dumnezeu au înviat şi alţii din morţi, dar toţi aceştia nu au putut scăpa decât pentru o scurtă perioadă de sub puterea morţii, numai El, Singurul, a înviat din morţi şi moartea nu mai are putere asupra Lui, ca prin aceasta să devină singura şi nedezminţita noastră chezăşie a învierii. Şi această asigurare se confirmă prin înălţarea Sa la cer, că Mântuitorul s-a suit la Tatăl Său cu trupul luat prin întrupare, prin care noi devenim moştenitori prin înfiere ai împărăţiei. Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos înseamnă cea mai înaltă demnitate la care poate fi ridicată firea noastră umană şi prin aceasta ne sunt date nouă posibilităţi fără margini. Peste orizontul strâmt al păcatului şi al morţii, pentru om răsare acum soarele neapus al îndumnezeirii Sale. Trupul înviat şi înălţat la cer al Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai sigură garanţie a vieţii noastre veşnice. Nestricăciunea Trupului Său devine hrana veşniciei noastre. Dar această strălucită descoperire a demnităţii de împărat a Mântuitorului nu umbreşte cu nimic veşnica Sa slujire de Arhiereul. în Vechiul Testament arhiereul intra pentru scurtă vreme în Sfânta Sfintelor spre a aduce jertfa pentru poporul ales, ori acum Arhiereul „şade de-a dreapta tronului Slavei în ceruri” (Evrei VIII, 1), mijlocind pentru întreaga zidire. 

În Vechiul Testament se aduceau jertfe sângeroase pentru curăţire şi împăcare, dar Iisus Hristos, Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, s-a adus pe Sine jertfă pentru păcatele noastre. El a intrat nu în Sfânta Sfintelor făcută de mânile omeneşti, ci chiar în cer „ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei IX, 24). Acolo, Marele Arhiereu liturghiseşte cu îngerii şi sfinţii (Apoc. XIV, 1-20), aşa cum liturghiseşte şi pe pământ în fiecare Biserică. Şi pentru ca toţi să se sfinţească cu sângele Său, încă înainte de marea Sa jertfă, Mântuitorul a stabilit ca pentru pomenirea Sa să se dea credincioşilor Sângele şi Trupul Său, care în mod tainic se aduc în Biserică jertfă nesângeroasă până la sfârşitul veacurilor. Tulburaţi de strălucitul eveniment al învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, slăviţii Apostoli au urmărit cu bucurie, dar şi cu temere evenimentele desfăşurate în timpul celor patruzeci de zile care au urmat.

Erau oarecum neliniştiţi şi, după învăţătura primită, la ultima lor întâlnire au îndrăznit chiar să-L întrebe: „Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?” (F.A. I, 6). Mântuitorul le atrage atenţia că „nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (F.A. I, 7), dar îi şi îmbărbătează, spunându-le că „veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (F.A. I, 8). Totuşi, Sfinţii Apostoli, neînţelegând această promisiune, priveau cu nedumerire înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului; de aceea au venit doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, doi îngeri, care le-au spus: „Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (F.A. I, 11). Abia după pogorârea Sfântului Duh peste ei, Sfinţii Apostoli vor înţelege că s-au îndeplinit toate proorocirile şi, din oameni simpli şi fricoşi, devin curajoşi martori ai învierii. Atunci înţeleg ei că fiecare trebuie să urmeze drumul lui Iisus, de slujire până la sacrificiul suprem, pentru ca prin moarte să poată obţine strălucită înviere.

Apostolii şi cei ce au urmat lor nu s-au mai temut şi nici moartea n-a mai putut să-i despartă de Hristos, tocmai pentru că ştiau că El stă veşnic Arhiereu în ceruri, mijlocind pentru toţi oamenii. Abia acum tristeţea despărţirii s-a transformat în bucuria siguranţei că Cel înălţat cu Trupul la cer, potrivit făgăduinţei, este cu noi până la sfârşitul veacurilor. Cu praznicul de astăzi încheiem şi noi zilele de bucurie de după strălucita înviere din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. îmbărbătându-ne ca şi Apostolii, să ne lăsăm cuprinşi de cealaltă sfântă bucurie, că Mântuitorul stă acum veşnic Arhiereu pe tronul slavei, mijlocind la Tatăl mântuirea noastră. Să ne umplem de nădejde că, stând în ceruri alături de Tatăl şi de Sfântul Duh, Mântuitorul este totuşi mereu prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, chezăşia învierii noastre. Să ne străduim ca prin fapte bune să dobândim şi noi bunătăţile vieţii veşnice, garantate prin înălţarea cu Trupul la cer a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această slăvită înălţare s-a făcut începutul desăvârşirii noastre, prin care fiecare dintre noi poate ajunge în comuniune veşnică de iubire cu Dumnezeu-Tatăl, cu Dumnezeu-Fiul şi cu Dumnezeu — Sfantul Duh. Amin.

Diac. asist. Viorel lonită — Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1979, pp. 424 – 427.