Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14). Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice.
Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească. Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege.
Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. Va fi, la vremea sa şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă. Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).
„Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu” (Ps. 50, 5)! Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. „Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine va putea să stea?” (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.
Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). „Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23, 39). Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care „toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 22-23).
Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: „Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca” (Apoc. 6, 14). La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină. Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.
Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă.
Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.
Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică. „Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… . Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-36, 40). Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.
Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de ea asemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Luca 6, 32, 36)! „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă” (Matei 5, 7; Iacob 2, 13).
Sfântul Ignatie Briancianinov