Slăvitul Praznic al Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu descoperă ochilor minții noastre o priveliște nespus de mângâietoare și aducătoare de bucurie! El ne descoperă cerul, iar acolo pe Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și Pururi Fecioara Maria, ce mijlocește pentru noi înaintea Domnului împreună cu toți sfinții.
Din această mijlocire și din înduplecarea a Domnului spre milostivire față de noi se alcătuiește asupra noastră acoperământ ceresc de mare milostivire, preaplin de haruri pururi gata să se reverse asupra noastră. Însă, oricât de pregătită ar fi pentru noi această dare de tot felul, trebuie să ne pregătim și noi pentru a o atrage și a o primi. Vasul cu care o primi este inima însetată, căutătoare; puterea de atragere este rugăciunea înlăcrimată, care nădăjduiește; mâinile primitoare sunt îndrăznirea fiască și smerenia. Dacă vom avea o asemenea așezare sufletească, va fi între noi și acoperământul ceresc o împărtășire necontenită. Cine este plin de aceste simțăminte și așezări sufletești nu are cum să nu atragă din acoperământul ceresc întins asupra noastră harul dorit și căutat. Cereți, și se va da vouă; căutați, și veți afla; bateți, și vi se va deschide (Matei 7, 7).
Ca să se întâmple astfel însă trebuie să aprindem scânteia așezărilor sufletești care atrag acoperământul ceresc nu numai atunci când ne ajunge vreo nevoie sau vreun necaz, ci să le avem totdeauna în inimă, ca să ne aflăm tot timpul sub acest acoperământ.
Acasă, trebuie să ne rugăm dimineața și seara și în felul acesta să ne îndreptăm mintea cât mai des spre Domnul și spre toți sfinții, să mergem la Biserică oricând putem, mai ales duminicile și praznicele, să postim miercurile și vinerile, și cu atât mai mult să ținem toate posturile cele mari, iar totodată să împlinim celelalte rânduieli bisericești. Prin toate acestea mărturisim că nu ne încredem în noi înșine, ci așteptăm totul de la Cer – de la Domnul.
Cine nu se roagă acasă și nu merge la Biserică înseamnă că nu simte nevoie de acoperământul ceresc; de vreme ce nu simte nevoia lui, nu îl caută; căci de vreme ce nu îl caută, se lipsește de el. cu cât sunt mai mulți oamenii de felul acesta, cu atât este mai rău pentru casă, pentru oraș și pentru sat, deoarece cu cât sunt mai mulți aceștia, cu atât se împuținează acoperământul ceresc sau chiar se îndepărtează de la locurile cu pricina.
Unde sunt pustii Bisericile și poporul începe să se înstrăineze de Biserică și de tot ce este bisericesc, acolo te poți aștepta fie la o grabnică învățătură de minte prin necazuri, fie la o desăvârșită părăsire de către Dumnezeu. Izbăvește-ne, Doamne, de acest lucru!
La polul opus oamenilor vremurilor de acum se află oamenii din Constantinopol, din anul 911 în care s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cinstitul Ei omofor în mâini. Oamenii care locuiau în Cetate erau un popor religios. Iubeau postul, rugăciunea, mersul la biserică, privegherea. Bucuria lor era biserica. Petreceau multe ore în biserici, făcând slujbe şi cântând întru-tot-dulcile cântări ale lui Dumnezeu. O dragoste dumnezeiască!
Într-o minunată biserică din Cetate, în biserica Vlahernelor, avea loc în vremea aceea o priveghere. Se adunase multă lume. Orele treceau. Nimeni nu pleca. Trecuse de miezul nopţii şi se apropiau zorile. „Lăudaţi, stele, lună şi soare, râuri şi lacuri, câmpii, munţi şi copaci, păsări şi animale, oameni şi îngeri, toată suflarea şi toată făptura, lăudaţi pe Domnul…” – cântau toţi împreună. Lacrimi cădeau din ochii creştinilor. Rugăciunile lor erau fierbinţi. Şi într-o astfel de sinaxă cum să nu se întâmple o minune? Şi minunea s-a întâmplat. Care minune? Ascultaţi despre ea.
Între creştinii care în acea noapte privegheau în biserica Vlahernelor era şi Sfântul Andrei, pe care lumea îl numea nebun, adică ţicnit, pentru că nu puteau să înţeleagă anumite atitudini mai neobişnuite ale lui, care urmăreau slava lui Dumnezeu. Aşadar, în biserică era Sfântul Andrei cel nebun împreună cu credinciosul său ucenic, Epifanie. La un moment dat, Sfântului Andrei i se înfăţişează o privelişte luminoasă. O vede pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu că stă în văzduh şi că străluceşte ca soarele şi se roagă.
– Vezi? – îl întreabă Sfântul Andrei pe ucenicul său Epifanie.
– Da, văd şi mă minunez – răspunse acela.
După ce Preasfânta a coborât, a intrat în Sfântul Altar, a deschis un chivot, a scos de acolo maforion-ul (adică o haină ca o eşarfă, pe care o aruncă femeile pe ele), l-a desfăcut, l-a ţinut în mâini şi l-a întins peste poporul care se ruga. În acea clipă, maforion-ul a căpătat o strălucire minunată. A fulgerat ca şi cum ar fi fost de chihlimbar. Şi-apoi Preasfânta a început să se urce către cer. Şi cu cât urca, cu atât strălucirea se stingea. Aceasta a fost o vedenie, care a avut loc pentru mângâierea şi întărirea creştinilor din Cetate, cum că în lupta lor împotriva necredincioşilor vor avea ajutor din cer, vor avea ajutorul şi apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu…
Stăpână de Dumnezeu Născătoare! Acoperă-ne cu cinstit acoperământul tău și izbăvește-ne de tot răul – și trupesc, dar mai vârtos sufletesc –, rugând pe Fiul tău, Hristos, Dumnezeul nostru, să se mântuiască sufletele noastre. Amin!