După spusele părintelui Ioan din Kronstadt, înrâurirea puterii rele se face simţită şi în multe alte fenomene ale vieţii duhovniceşti. „Fără îndoială, spune el, că diavolul stă în inimile foarte multor oameni printr-o anumită moleseală, vlăguire şi lenevire faţă de orice lucru bun şi folositor, mai ales faţă de credinţă şi de cucernicie, care cer luare-aminte şi trezvie a inimii şi, în general, efort duhovnicesc. Astfel, în vremea rugăciunii el loveşte inima cu moleşeală, iar mintea cu tâmpire; loveşte inima cu răceala şi apatie atunci când trebuie făcut binele – de pildă, atunci când trebuie să fim miloşi cu cel care suferă, să-l ajutăm pe cel aflat în necaz, să-l mângâiem pe cel întristat, să-l învăţăm pe cel neştiutor, să-l povăţuim la calea adevărului pe cel rătăcit şi stricat. Diavolul sade în inimile noastre şi printr-o irascibilitate deosebit de puternică; atunci parcă ne îmbolnăvim de orgoliu, incât nu suferim nici cea mai mică contrazicere, nici cea mai mică piedică materială sau duhovnicească, nu suferim nici un cuvânt lipsit de netezime şi grosolan.”
Aşadar, lucrarea duhului rău în om se manifestă extrem de diferit, începând de la exprimarea intensă a autenticei indrăciri, când omul se supune deplin voii rele mergând pană la pierderea instinctului de conservare, şi încheind cu adierile aproape imperceptibile ale gândului şi simţământului viclean, în care numai ochiul ager al nevoitorului încercat poate distinge prezenţa ispitei demonice. Toate acestea sunt însă fenomene de acelaşi ordin, care se deosebesc între ele numai prin gradul de intensitate al înrâuririi demonice.
De vreme ce lucrarea puterii rele este atât de statornică si de nepotolită, trebuie să ne gândim în mod serios la felul în care trebuie să ne luptăm cu înrâurirea ei, chiar dacă n-o simţim: în caz contrar, eforturile pe care le depunem pentru a ne îmbunătăţi şi a înainta pe calea ce duce la desăvârşirea creştină vor fi serios împiedicate şi pot fi chiar anulate.
Mai întâi de toate, unde să găsim reazem în vederea acestei lupte ? In Hristos. La Domnul a găsit vindecare nefericitul îndrăcit din Evanghelie, şi cu puterea cuvântului Său dumnezeiesc a fost izgonită legiunea demo-nilor. Biruitor al iadului şi al morţii, Domnul ne este şi acum Apărător grabnic şi puternic, în faţa Căruia se cutremură şi Căruia se supune duhul necurat.
Iată o mărturie a aceluiaşi părinte Ioan, din experienţa lui personală: „Stăpâne al meu, Doamne Iisuse Hristoase! Apărătorul meu grabnic, preaiute, Care nu ruşinezi pe cel ce se roagă Ţie! Iţi mulţumesc din toată inima mea că ai luat aminte la mine cu milostivire: când eram în întunecarea, în strâmtorarea şi în văpaia vrăjmaşului am strigat către Tine, şi m-ai izbăvit de vrăjmaşii mei preadegrab, cu stăpânire şi bunătate, şi ai dăruit inimii mele lărgime, uşurime, lumina. O, Stăpâne, ce necăjit am fost de cursele vrăjmaşului, la cat de bună vreme mi-ai arătat ajutorul Tău şi cât de vădit a fost acest ajutor atotputernic! Slăvesc bunătatea Ta, Stăpâne, Cela ce asculţi rugăciunile noastre cele bune, Nădejdea celor fără de nădejde; slăvescu-Te, că nu ai ruşinat faţa mea până în sfârşit, ci cu milostivire m-ai izbăvit de întunecarea şi necinstea iadului. După aceasta, cum aş putea să nu mai trag nădejde că mă vei auzi şi mă vei milui pe mine, ticălosul?
„Nici unul dintre sfinţi, scrie Cuviosul Ioan Cassian, n-ar fi putut îndura răutatea dracilor ori ţine piept uneltirilor şi furiei lor sălbatice dacă la lupta noastră n-ar fi de faţă întotdeauna Hristos, Preamilostivul nostru Apărător, dacă n-ar face egale puterile luptătorilor, dacă n-ar înfrâna şi respinge năvălirile cele fără de rânduialâ ale vrăjmaşilor” (Lupta cu gândurile şi cu duhurile răutăţii).
Aşadar, întreaga luptă cu duhul răutăţii în toate manifestările lui se sprijină pe legătura vie cu Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar de la primii paşi trebuie neapărat să ţinem bine minte că prin propriile puteri nici un om nu ar fi în stare să îndure această luptă şi că va fi biruit inevitabil dacă nu va cere ajutor de la Dumnezeu. Părerea de sine, încrederea în sine duc aici în mod fatal la pieire şi sunt dinainte sortite unei înfrângeri ruşinoase.
Fraţilor, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, întăriţi-vă in Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Imbracaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efes. 6,10-12).
Reazimul nostru de căpetenie în războiul duhovnicesc ” reprezintă, prin urmare, credinţa şi nădejdea în Domnul Şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, şi principalul mijloc de a purta acest război este întoarcerea din inimă, cu credinţă sinceră, către El. In clipa de depresie, în clipa de tulburare, în clipa de patimă stârnită în tine de către demoni, suspină din adâncul sufletului şi strigă cu inima către Domnul cerând ajutor: Domnul nu te va lăsa, ci negreşit te va ajuta.
Insăşi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos, dacă se face cu credinţă, este deja înfricoşătoare pentru diavol. In numele Meu demoni vor izgoni (Mc. 16, 17), le-a făgăduit Domnul următorilor Săi, şi această făgăduinţă este nemincinoasa.
Din istoria Bisericii şi din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe cazuri de asemenea izgoniri. Chiar în primele timpuri ale Bisericii lui Hristos, Apostolii se foloseau de numele Domnului ca de o armă împotriva duhului necurat. Atunci când în oraşul Filipi după Apostolul Pavel şi însoţitorii săi s-a ţinut o slujnică posedată de duh prezicător, Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: „In numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din ea!” Şi în acel ceas a ieşit. Asa povesteşte cartea Faptele Apostolilor (Fapte 16, 18).
In Biserica veche exista chiar o tagmă aparte a exorciştilor, a căror îndatorire era să izgonească demonii cu numele Domnului Iisus Hristos şi cu rugăciunea.
O altă armă împotriva diavolului, care este de asemenea legată de credinţa noastră în Domnul, este semnul crucii.
„Slavă, Doamne, puterii ce nu slăbeşte niciodată a Crucii Tale!” scrie părintele Ioan din Kronstadt. „Atunci când vrăjmaşul mă strâmtorează cu gândul şi cu simţământul păcătos şi, neavând libertate în inimă, îmi fac de câteva ori cu credinţă semnul crucii, deodată şi păcatul meu se depărtează de la mine, şi strâmtorarea piere, şi ies la libertate. Slavă Ţie, Doamne!”
In Viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul este povestit următorul caz. Atunci când Sfântul nu ajunsese încă la desăvârşirea cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti, a fost supus odată unei ispite grele, prin care diavolul a încercat să-l manipuleze folosindu-se de trufia lui. Demonul s-a arătat nevoitorului în chip de înger luminat şi l-a încredinţat că pentru vieţuirea lui sfântă Dumnezeu a hotărât să îl ia de viu la cer, la fel ca pe Prorocul Ilie. Cedând tentaţiei, Cuviosul Simeon a ieşit din chilie, urmându-l pe ispititor. Un car strălucitor de foc, la care erau înhămaţi cai înaripaţi, aştepta deja la usa chiliei – însă atunci când sfântul sihastru a ridicat piciorul sa se suie în car şi-a făcut semnul crucii din nelipsita obişnuinţă călugărească, şi totul a pierit. Iată cât de mare este puterea semnului crucii!
Dar pentru a putea aplica mijloacele acestea în lupta cu diavolul avem neapărată nevoie de încă o condiţie în viaţa noastră duhovnicească, şi anume de priveghere, altfel spus de observarea cu atenţie a propriilor gânduri şi dispoziţii sufleteşti.
La fel ca o santinelă vigilentă, omul nostru lăuntric trebuie să urmărească apropierea vrăjmaşului, ca să îşi dea seama când se apropie primejdia, când trebuie să pună mâna pe armele mântuitoare.
Trebuie neapărat să conştientizăm limpede, tot timpul, că duhul rău şi necurat ne dă întotdeauna târcoale şi este întotdeauna gata să atace. Din păcate, la imensa majoritate a oamenilor această senzaţie este total absentă. Multora, mai ales aşa-numiţilor oameni cultivaţi ai vremii noastre, însăşi ideea că diavolul există şi că ei i se supun în mod inconştient li se pare ciudată şi caraghioasă. Ei sunt pe deplin convinşi că toate ideile şi dorinţele care se nasc în sunetul lor aparţin propriului lor eu şi că sunt absolut liberi şi de sine stătători în dirijarea lor. Bineînţeles, diavolul susţine din răsputeri această iluzie, fiindcă robii orbi sunt mult mai uşor de ţinut în supunere. Considerând că gândurile, dorinţele şi dispoziţiile sufleteşti le aparţin în totalitate şi nedându-şi seama că acestea sunt într-o măsură însemnată insuflate de puteri străine, omului îi vine greu să le refuze, fiindcă se revoltă trufia şi orgoliul lui, sub pretextul apărării drepturilor personalităţii libere şi independente.
In aceste condiţii, nimeni dintre noi nu se gândeşte în mod serios că trebuie neapărat să-şi controleze şi să-şi aleagă în mod conştient şi sistematic gândurile şi dorinţele – şi asta cu atât mai mult cu cât gândul, oricat de respingător şi de rău ar fi, nu e considerat o crimă. Acest punct de vedere se schimbă, treptat, numai atunci când omul începe să ducă o viaţă cu adevărat creştină şi este nevoit să lupte pentru desăvârşirea morală. Până atunci, de obicei nu ne urmărim gândurile. Iată de ce ele umblă pe câmpul mintii noastre în asemenea şiruri dezordonate, ba moleşite, cenuşii lipsite de scop, ba viclene, orgolioase, de obicei deşarte, uneori rele şi criminale. Tocmai într-acolo trebuie să fie îndreptată cu cea mai mare încordare atenţia creştinului, fiindcă tocmai în acest domeniu al gândului şi simţământului are loc atingerea duhului necurat de suflet şi tocmai aici se află pârghiile lui de acţiune asupra voinţei omului. Satana nu-l poate sili pe om să facă răul; el poate doar să-l ademenească, adică fie să-l înşele prin motive care par bune, fie să-l atragă prin gândul la desfătare şi la urmările plăcute ale păcatului.
Dar cum să facem lumină în gânduri şi în dorinţe? După ce semne să le deosebim pe cele insuflate de către diavol ? Cum să simţim atingerea duhului necurat de suflet şi suflarea lui?
Oamenii mai încercaţi în viaţa duhovnicească simt aceasta nemijlocit, printr-o anumită strâmtorare, tulburare, greutate, nelinişte inexplicabilă din suflet. După cum spune Cuviosul Macarie Egipteanul, „oţetul şi vinul arată la fel. Insă gâtlejul îl deosebeşte pe unul de celălalt prin simţul gustului: şi sufletul, prin simţirea duhovnicească, poate deosebi darurile Duhului de nălucirile diavolului”.
Asta se întâmplă însă pe treptele cele mai înalte. Pentru sufletul nostru grosolan şi întunecat este un lucru inaccesibil. Este destul dacă la început ne vom mărgini la analiza calitativă a gândurilor, adică la verificarea valorii lor morale, şi le vom tăia pe acelea care încalcă în chip vădit şi limpede poruncile lui Dumnezeu.
In ce priveşte pornirile patimilor grosolane, prezenţa lor e simţită fără greş de oricine, şi atunci trebuie să fim deosebit de prevăzători. „Când vei simţi că în inima ta nu mai e pace din pricina împătimirii de ceva lumesc, ci în locul asteia sufla întărâtarea şi răutatea, scoală-te îndată la straja inimii şi nu lăsa focul diavolesc s-o umple. Roagă-te cu rugăciunea inimii şi întăreşte cu puterea dumnezeiască inima ta pătimaşă, nerăbdătoare. Să ai încredinţarea neclintită că aprinderea inimii, ce suflă răutate, este lucrare a vrăjmaşului” (părintele Ioan din Kronstadt).
Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită (Mt. 26,41). Aşa a poruncit Domnul Iisus Hristos.
Evanghelia pentru omul modern. Invataturi din Evanghelia dupa Marcu – volumul 1, Editura Sophia