“[…] Din pricina aceasta Domnul nu mai vorbeşte acum de necazurile, luptele şi judecăţile pentru avere – făcuse aluzie la ele mai înainte cînd spusese: „Pîrîşul te va da judecătorului, iar judecătorul slujitorului” -, ci de ce este mai cumplit decît toate acestea, de pofta cea rea a dragostei de avere. Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală decît să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întîmplă totdeauna. Dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. Pentru aceasta Domnul vorbeşte de robirea minţii după ce a vorbit mai înainte de închisoare, pentru ca robirea minţii este mai cumplită şi se întîmplă totdeauna. „Dumnezeu, spune Domnul, ne-a dat mintea, ca să risipim neştiinţa, ca să avem o judecată dreaptă despre lucruri, ca să rămînem nezdruncinaţi cînd vin peste noi necazuri şi nenorociri, folosindu-ne de minte ca de armă şi de lumină”. Noi, însă, am trădat darul acesta al lui Dumnezeu de dragul lucrurilor de prisos şi fără de folos. Ce folos de ostaşi îmbrăcaţi în aur, cînd generalul a căzut prizonier? Ce folos de corabie frumos împodobită, cînd căpitanul corăbiei s-a înecat? Ce folos de trup bine întocmit, cînd ochii sînt scoşi? După cum doctorul trebuie să fie sănătos ca să vindece bolile, dar dacă-l îmbolnăveşti nu va mai fi de nici un folos bolnavilor, chiar dacă l-ai pune să zacă în pat de argint şi în cameră de aur, tot aşa şi mintea poate vindeca patimile, dar dacă o strici, aşezîndu-o lîngă averi, nu numai că nu ţi-i de nici un folos, dar îţi mai aduce şi foarte mare pagubă şi-ţi vatamă şi sufletul. Ai văzut cum Hristos îndepărtează pe oameni de păcat şi-i îndreaptă spre virtute, tocmai prin acelea prin care ei doresc totdeauna păcatul? „Pentru care pricină, întreabă Hristos, doreşti averi? Nu-i aşa că pentru plăcere şi desfătare? Dar tocmai acestea nu le ai de pe urma averilor, ci cu totul dimpotrivă! Cînd ochii ne sînt scoşi nu măi simţim nici o bucurie din pricina acestei nenorociri; cu atît mai mult nu vom simţi vreo bucurie cînd mintea ni-i stricată şi beteagă”. […]
Mai tîrziu, cînd a vorbit de sămînţa căzută între spini, Domnul a arătat mai lămurit cît de mult este vătămată mintea din pricina dragostei de averi. Deocamdată nici acum n-a spus puţin, aratîndu-l întunecat pe cel îndrăgostit de bogăţie. Şi dupa cum cei care sînt în întuneric nu văd nimic lămurit, ci, dacă văd o frînghie, socotesc că este şarpe, iar cînd sînt în munţi şi în locuri prăpăstioase mor de frică, tot aşa cei îndrăgostiţi de averi, oameni cu mintea întunecată, privesc cu teamă lucruri care nu înfricoşează deloc pe cei cu mintea limpede.
Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cît de mic te supără şi te tulbură mai mult decît cei care sînt lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Mulţi bogaţi s-au spînzurat chiar pentru că n-au putut suferi o nenorocire ca aceasta. Ocările şi calomniile li se par bogaţilor atît de greu de suferit, încît mulţi şi-au pus capăt vieţii din pricina lor. Bogăţia îi face slabi pe bogaţi în faţa tuturor greutăţilor din viaţă, afară de slujirea bogăţiei. Cînd bogăţia le cere să-i slujească, merg pînă la crimă, la bătăi, insulte, la orice neruşinare. Dar este cea mai mare ticăloşie să fii mai slab decît toţi în cele ce trebuie să filozofezi, dar fără de ruşine şi îndrăzneţ în cele ce trebuie să fii cuvios şi cucernic. Păţesc ca şi cei care-şi cheltuiesc averea pe ce nu trebuie; cînd vine timpul unei cheltuieli neapărat trebuincioase, nemaiavînd ce mai cheltui, suferă cele mai groaznice necazuri pentru că-şi cheltuiseră rău averea.
[…] Bogaţii înfruntă multe primejdii şi prăpăstii şi ajung la un sfîrşit întru nimic folositor; stau intr-un îndoit întuneric: sînt orbi, din pricină că li-i stricată mintea şi sînt înconjuraţi de mare ceaţă, din pricină că-i înşală mulţimea grijilor. De aceea nici nu pot vedea cu uşurinţă. Cel care stă în întuneric scapă de întuneric cînd se arată soarele; dar cel care-i lipsit de vedere nu scapă de întuneric nici cînd se arată soarele. Bogaţii sînt ca aceştia din urmă. Nu scapă de întuneric nici după ce Soarele dreptăţii a răsărit, nici după ce l-au ascultat sfaturile, pentru că bogăţia le-a astupat ochii. De aceea şi stau într-un îndoit întuneric: unul din pricina lor, iar altul din pricină că nu ascultă pe învăţător.
Să ascultăm, deci, de El cu mare luare aminte, ca, deşi tîrziu, să vedem odată!
– Şi cum e cu putinţă să vedem?
– Dacă ştii cum ai orbit!
– Aşadar, cum ai orbit? Datorită dragostei de averi, care strînge nori groşi în jurul tău şi nu te lasă să vezi, aşa precum nici ochiul nu poate să mai vadă de se varsă în el o scurgere rea. Putem, însă, cu uşurinţă împrăştia şi sparge aceşti nori dacă primim raza învăţăturii lui Hristos, dacă îl ascultăm pe El, Care ne îndeamnă şi ne spune: „Nu vă adunaţi comori pe pămînt”.
– Dar ce folos mai am de pe urma ascultării, m-ar întreba cineva, cînd sînt stăpînit de dorinţă?
– Neîncetata ascultare a cuvîntului Domnului va putea stîrpi şi această dorinţă; dar de continui să fii stăpînit de ea, atunci gîndeşte-te că nici dorinţa nu mai e dorinţă. Căci ce fel de dorinţă e aceea să roboteşti cumplit averii, să te supui tiraniei ei, să fii legat din toate părţile, să locuieşti în întuneric, să fii tulburat, să suferi oboseli fără de nici un cîştig, să păstrezi pentru alţii averea şi de cele mai multe ori pentru duşmani? Sînt vrednice acestea de a fi dorite? Nu merită, oare, să fugi de ele? Ce dorinţă e aceea de a pune comoara ta între tîlhari? Dacă doreşti într-adevăr bogăţiile, atunci mută-le acolo unde pot rămîne întregi şi nevătămate. Ce faci acum nu-i fapta unui om care iubeşte averile, ci a unuia care iubeşte robia, asuprirea, paguba şi necontenita suferinţă.
[…] Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.
Vezi cum Domnul ne îndepărtează încetul cu încetul de lucrurile din lumea aceasta, cum ne vorbeşte tot mai mult de sărăcia de bună voie şi cum ne scoate din suflet tirania iubirii de argint? Nu S-a mulţumit cu cele spuse mai înainte, deşi erau multe şi de preţ, ci adaugă altele mai multe şi mai înfricoşătoare. Căci ce poate fi, oare, mai înfricoşător decît cele spuse acum, dacă de dragul banilor încetăm de a mai fi robi ai lui Hristos? Ce poate fi, oare, mai de dorit dacă, dispreţuind banii, cîstigăm bunăvoinţa şi dragostea lui Hristos? Ce am spus totdeauna o voi spune şi acum: Hristos ne îndeamnă pe două căi să-I urmăm spusele: şi prin cele ce ne sînt de folos şi prin cele ce ne vatămă. Ca un doctor înţelept, ne arată că ne îmbolnăvim dacă nu-I ascultăm sfaturile şi că ne facem sănătoşi de I le ascultăm.
Uită-te cum înfăţişează iarăşi cîştigul ce-l avem de pe urma dispreţului banilor şi cum ne face să ne dăm seama de folosul ce-l avem, dacă ne dezlipim inima de cele ce sînt potrivnice sănătăţii noastre! „Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvîrşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcîndu-vă prizonieri banilor fără suflet şi vătămîndu-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpîni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decît tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi.” După cum atunci cînd Domnul a vorbit de bogăţie, a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pămînt, unde o strică moliile şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată, tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufletească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona. Dar nu spune dintr-odată lucrul acesta, ci ne pregăteşte mai întii cu ajutorul unor idei comune, grăind aşa: „Nimeni nu poate sluji la doi domni”. Vorbeşte aici de doi domni, pentru că dau porunci potrivnice; că dacă n-ar fi aşa, nici n-ar fi doi.
– „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una“, spune în altă parte Scriptura; deşi mulţimea era împărţită în mai multe trupuri, totuşi unirea făcea pe cei mulţi una. Apoi, adîncind deosebirea dintre cei doi domni, spune că nu numai nu le va sluji, ci îi va şi urî şi le va întoarce spatele: „Că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va lipi şi pe altul va dispreţui”. S-ar părea că spune acelaşi lucru şi în partea a doua a frazei; totuşi n-a adăugat fără rost şi aceste cuvinte, ci ca să arate că este uşor să-ţi îmbunătăţeşti viaţa. Ca să nu spui: „Ce mai pot face odată ce sînt robit şi stăpînit de tirania banilor?”, Domnul îţi arată că poţi să te schimbi; după cum ai venit de la un domn la celălalt domn, tot aşa poţi trece şi de la celălalt la acesta.
Hristos nu spune cine sînt aceşti domni, pentru ca noi să fim judecătorii nepărtinitori ai cuvintelor Sale şi să pronunţăm hotărîrea noastră întemeiaţi pe însăşi natura acestora. Şi după ce a văzut că sîntem de acord cu spusele Lui, atunci ne arată despre ce domni e vorba, adăugind: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”.
Să ne cutremurăm la gîndul că noi sîntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoşător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoşător este să o faci cu fapta, să preferi tirania aurului în locul fricii de Dumnezeu.
– Ce? Drepţii din Vechiul Testament n-au făcut aceasta?
– Niciodată!
– Oare Avraam, oare Iov n-au bineplăcut lui Dumnezeu, deşi au fost bogaţi?
Nu-mi vorbi mie de bogaţi, ci de cei robiţi de bogăţie! Iov a fost bogat, dar n-a fost rob lui mamona; nu era stăpînit de mamona, ci-l stăpînea; era stăpîn, nu rob. Stăpînea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine; aşa le stăpînea. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi. Şi, ceea ce-i mai minunat, este că nici nu se bucura de averile sale; el însuşi a arătat-o, spunînd: „De m-aş fi bucurat de multa avuţie pe care am avut-o”. De aceea nici n-a plîns cînd a pierdut-o. Bogaţii de azi nu sînt ca Iov, ci mai răi decît sclavii, ca şi cum ar plăti biruri unui tiran cumplit. Dragostea de bani se aşază în mintea bogaţilor ca într-o cetăţuie şi, de acolo de sus, le dă în fiecare zi porunci pline de toată fărădelegea; şi nici un bogat nu i se împotriveşte! Nu-mi filozofa lucruri de prisos! Dumnezeu a hotărat, odată pentru totdeauna, şi a spus că nu se poate împăca o robie cu alta. Nu-mi spune că e cu putinţă! Cînd unul îţi porunceşte să răpeşti, iar altul să te desparţi de ale tale; cînd unul îţi porunceşte să fii cast, iar altul să trăieşti în desfrînare; cînd unul îţi porunceşte să te îmbeţi şi să chefuieşti, iar altul să-ţi înfrînezi pîntecele; cînd unul îţi porunceşte să dispreţuieşti tot ce vezi în jurul tău, iar altul să-ţi lipeşti inima de cele de aici; cînd unul îţi porunceşte să admiri marmura, zidurile şi acoperişurile, iar altul să nu pui nici un preţ pe ele, ci să preţuieşti filozofia, cum este cu putinţă să se împace o slujire cu alta?
Hristos l-a numit aici pe mamona domn, nu din pricina firii sale, ci din pricina stării nenorocite în care sînt cei supuşi lui. Tot astfel şi pîntecele este numit dumnezeu, nu din pricina vredniciei lui, ci din pricina ticăloşiei celor ce-i robesc. Robia asta a pîntecelui este mai rea decît orice osîndă şi-l pedepseşte destul pe cel robit, chiar înainte de osînda lui Dumnezeu. Nu sînt, oare, mai nenorociţi decît osîndiţii cei care, avînd pe Dumnezeu stăpîn, schimbă blinda Lui stăpînire cu cumplita tiranie a lui mamona, deşi ştiu că, chiar aici pe pămînt, au o mulţime de pagube şi necazuri de pe urma acestei tiranii? Pagubă nespusă, judecăţi, necazuri, lupte, munci, vătămarea sufletului şi ceea ce-i mai cumplit pierderea bunătăţilor celor de sus, adică robia lui Dumnezeu.
Aşadar, după ce ne-a învăţat că dispreţuirea banilor ne este de folos şi pentru păstrarea banilor şi pentru desfătarea sufletului şi pentru dobîndirea filozofiei şi pentru întărirea credinţei, ne arată că porunca Sa se poate îndeplini. Legiuirea cea mai bună este aceea care nu numai că dă porunci folositoare, ci şi cu putinţă de îndeplinit. De aceea şi continuă, spunînd: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi minca”.
Pentru ca să nu spunem: „Ce? Cum vom putea trăi dacă vom arunca totul?” Domnul rosteşte aceste cuvinte tocmai la timp. Dacă de la începutul cuvîntării Sale ar fi spus: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca”, ar fi părut greu cuvîntul Său; dar pentru că a arătat ce vătămare pricinuieşte iubirea de argint, face ca porunca să fie bine primită. De aceea n-a spus mai înainte: „Nu vă îngrijiţi”, ci a dat porunca aceasta după ce înainte arătase şi cauza. Că după ce spusese: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona” a adăugat: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi”.
– Ce vor să arate cuvintele: „Pentru aceasta”?
– Arată paguba nespusă de pe urma slujirii lui mamona. „Paguba voastră, spune Domnul, nu se mărgineşte numai la bani, ci se întinde la tot ce aveţi voi mai scump, pînă la pierderea mîntuirii voastre. Vă desparte de Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă poartă de grijă şi Care vă iubeşte. „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi!”
După ce a arătat pagubă nespusă ce o avem dacă slujim lui mamona, dă o poruncă mai mare. Acum nu ne porunceşte numai să ne despărţim de tot ce avem, ci să nu ne îngrijim nici de hrana de neapărată trebuinţă, spunîndu-ne: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca”. Nu că sufletul ar avea nevoie de mîncare – că este imaterial – ci pentru că aşa obişnuim să vorbim. Dar chiar dacă sufletul n-are nevoie de hrană, totuşi nu poate rămîne în trup, dacă trupul nu-i hrănit.
Şi după ce a spus aceasta, nu s-a mărginit numai la atît, ci şi întăreşte spusele Sale, fie prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre, fie prin pilde luate din afară de noi. Prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre grăind aşa: „Nu este oare sufletul mai mare decît hrana şi trupul decît haina?” Cel ce a dat ceea ce este mai mult, nu va da oare ceea ce este mai puţin? Cel ce a plăsmuit trupul, care trebuie să fie hrănit, nu va da, oare, hrană? De aceea n-a spus atît: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca şi cu ce vă ceti îmbrăca”, ci: „pentru trupul vostru” şi: „pentru sufletul vostru”.
Pentu că dăduse ca pilde trupul şi sufletul, de aceea îşi continuă cuvîntul tot cu pilde. Dumnezeu, însă, ne-a dat sufletul odată pentru totdeauna şi rămîne acelaşi, pe cînd trupul ni-l creşte în fiecare zi.
Aşadar după ce ne-a arătat şi pe unul şi pe altul, unul nemuritor, celălalt trecător, a adăugat spunînd: „Cine din voi poate să adauge statului său un cot?” N-a vorbit de suflet, pentru că sufletul nu poate să crească, ci numai de trup. Cu aceasta a arătat şi aceea că nu hrana îl creşte, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pavel a spus acelaşi lucru, deşi cu alte cuvinte: „Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă este ceva, ci Dumnezeu, Care face să crească”.
Aşa ne-a îndemnat Domnul, slujindu-Se de pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre; apoi cu pilde luate din afară de noi, zicînd: „Uitaţi-vă la pasările cerului”.
Ca să nu spui că trebuie să ne îngrjim de hrană, Domnul ne îndeamnă şi cu pilde mai puternice şi cu pilde mai slabe. Pilde mai puternice: sufletul şi trupul; pilde mai slabe: păsările cerului. „Cum nu vă va da vouă Dummnezeu hrană, spune Domnul, cînd El Se îngrijeşte atît de mult de fiinţe cu mult inferioare vouă?”
Aşa a grăit către ascultătorii Săi de atunci; că erau nişte oameni de rînd. Cînd, însă, a vorbit cu diavolul nu a vorbit aşa.
– Dar cum?
– „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”. Acum aminteşte de păsările cerului; o pildă care are mare putere de convingere.
Dar unii oameni necredincioşi au ajuns la atîta nebunie încît au criticat această pildă, spunînd: „Nu trebuia ca Acela ce îndeamnă pe oameni să-şi exercite libera lor voinţă să dea ca exemplu însuşirile fireşti ale animalelor. Că animalele au prin fire aceasta”, spun ei.
Ce le putem răspunde? Chiar dacă păsările au prin fire aceste însuşiri, totuşi şi noi putem să le dobîndim cu ajutorul voinţei libere. Domnul n-a spus: „Uitaţi-vă că păsările cerului zboară!” -, că asta n-o poate face omul -, ci: „Hrăniţi-vă, fără să vă îngrijiţi”, lucru ce ne este uşor şă-l săvîrşim, dacă voim. Iar cei care au împlinit porunca au arătat că e cu putinţă. De aceea se cuvine să admirăm mai ales înţelepciunea Legiuitorului nostru, că deşi putea da exemple de oameni, putea să numească pe Ilie, Moise, pe Ioan Botezătorul sau pe alţii ca aceştia, care nu s-au îngrijit de hrană, totuşi dă ca pildă păsările ca să convingă şi mai mult pe ascultătorii Săi. Dacă Hristos ar fi dat ca pildă pe aceşti drepţi, ascultătorii Săi ar fi putut spune: „N-am ajuns încă la virtutea acelora!” Aşa, însă, Domnul îi trece pe aceştia sub tăcere şi dă ca pildă păsările cerului, tăindu-le orice scuză. Domnul, prin această pildă, imită legea veche. Că şi Vechiul Testament ne trimite la albină, la furnică, la turturică şi la rîndunică. Nu mic semn de cinste este şi acesta, că putem săvîrşi, prin voinţa noastră liberă, ceea ce animalele fac prin fire. Deci dacă Dumnezeu are atît de mare grijă de cele ce au fost făcute pentru noi, cu atît mai mult de noi; dacă are grijă de cei ce ne slujesc cu atît mai mult de noi, stăpînii acelora. De aceea spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului!”, n-a spus: „Nu precupeţesc, nici nu fac negoţ”, ci: „Nici nu seamănă, nici nu seceră”.
– Ce? Nu trebuie să semănăm?
– Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană. Acelaşi lucru l-a spus mai înainte David, în chip ascuns, grăind aşa: „Deschizi Tu mina Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voinţă” ; şi iarăşi: „Cel ce dă dobitoacelor hrană şi puilor de corb, care îl cheamă pe El”.
– Dar care sînt cei care nu s-au îngrijit de hrană?
– N-ai auzit cîţi drepţi ţi-am dat ca pildă? Nu-l vezi, împreună cu aceia, pe Iacob că pleacă fără nimic din casa părintească? Nu-l auzi rugîndu-se şi zicînd: „De mi-ar da Domnul pîine să mănînc şi haină să mă îmbrac”?Acestea nu-s cuvintele unuia care se îngrijeşte, ci ale unuia care cere totul de la Dumnezeu. Aşa au trăit şi apostolii. Au aruncat totul şi nu s-au îngrijit. Aşa au trăit cei cinci mii şi cei trei mii. Dar dacă nu te înduri, la auzul acestor cuvinte, să-ţi dezlegi aceste legături cumplite, pune cel puţin capăt grijii tale, gîndindu-te la inutilitatea faptei tale.
„Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa-şi adauge statului său un cot?”.
Ai văzut cum prin ceea ce se vede a făcut cunoscut ceea ce nu se vede? „După cum nu poţi, spune Domnul, să adaugi trupului tău ceva, oricît te-ai îngriji, tot aşa nici hrană nu-ţi poţi aduna, chiar dacă socoteşti aşa”. De aici se vede că nu rîvna noastră, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu săvîrşeşte totul, chiar în acelea în care ni se pare că noi lucrăm. Că dacă Dumnezeu ne părăseşte, nu ne-ar fi de nici un folos nici grija, nici munca, nici altceva din altele ca acestea, ci toate s-ar pierde.
[…] Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
După ce Domnul a vorbit de hrana cea de neapărată trebuinţă şi a arătat cu nu trebuie să ne îngrijim nici de ea, trece la ceva mai uşor, la îmbrăcăminte. Că îmbrăcămintea nu-i atît de necesară ca hrana.
– Dar pentru ce Hristos nu foloseşte şi acum tot pilda cu păsările, pentru ce nu ne vorbeşte de păun, de lebădă, de oaie, că a mai întrebuinţat multe pilde asemănătoare?
– Pentru că vrea să ne arate pe două căi covîrşirea poruncii: şi prin nimicnicia celor care au o astfel de frumuseţe, şi prin bogăţia podoabei date crinilor. De aceea, după ce a spus cît sînt de frumoşi, nu-i mai numeşte crini, ci: „iarba cîmpului”. Şi nu se mulţumeşte nici cu această numire, ci adaugă şi altă nimicnicie a lor, spunînd: „care astăzi este”; şi n-a spus numai: „care astăzi este”, ci ceva cu mult de mai puţin preţ: „în cuptor se aruncă“. Şi n-a spus: „o îmbracă”, ci: “aşa o îmbracă”.
Vezi cîtă covîrşire şi tărie în cuvintele Sale? Face aceasta ca să ţină trează atenţia ascultătorilor Săi. De aceea a şi adăugat: „nu cu mult mai vîrtos pe voi?”.
Multă tărie au şi cuvintele acestea! Cuvintele: „pe voi” ne arată altceva decît marea preţuire şi marea dragoste a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, ca şi cum ar fi zis: „Pe voi, cărora Dumnezeu v-a dat suflet, cărora v-a plăsmuit trup, pentru care a făcut toate cele văzute, pentru care a trimis profeţi, a dat legea şi a făcut nenumărate faceri de bine, pentru care a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut!”
După ce le-a arătat lămurit acestea, îi şi ceartă, zicînd: „puţin credincioşilor“. Aşa-i cel ce sfătuieşte! Nu îndeamnă numai, ci şi ţine de rău, ca să trezească şi mai mult mintea spre ascultarea spuselor.
Prin aceste cuvinte Domnul nu ne învaţă numai să nu ne îngrijim de haine, ci nici să nu ne minunăm de hainele luxoase; au frumuseţea şi podoaba ierbii! Dar, mai bine spus, iarba este mai de preţ decît haina luxoasă. Pentru ce, dar, te lauzi cu cele ce sînt întrecute cu mult de iarbă?
Observă că, chiar de la început, Domnul arată că porunca Sa e uşoară, îndepărtînd pe ascultătorii Săi de ce le era greu şi de ce se temeau. După ce a spus: „Uitaţi-vă la crinii cîmpului”, a adăugat: “nu se ostenesc”. Prin urmare Domnul ne-a dat aceste porunci vrînd să ne scape de oboseli. Deci nu-i oboseală a nu te îngriji, ci a te îngriji. Şi după cum atunci cînd a spus: „nu seamănă”, n-a oprit semănatul, ci grija, tot aşa şi acum cînd a spus: „nu se ostenesc, nici nu torc”, n-a interzis munca, ci tot grija. Dacă Solomon a fost biruit de frumuseţea crinilor, şi nu o dată, nici de două ori, ci tot timpul cît a fost împărat – că nu poţi spune de Solomon că odată se îmbrăca frumos, iar altă dată nu, ci în nici o zi nu se împodobea ca florile de crin, că asta a arătat Domnul prin cuvintele: „în toată slava lui”– şi Solomon n-a fost biruit numai de această floare, ci de toate florile; de aceea spune Domnul: „ca unul din aceştia”; că pe cît este de mare deosebirea între adevăr şi minciună, tot pe atît de mare a fost deosebirea între îmbrăcămintea lui Solomon şi podoaba acestor flori; deci dacă Solomon, cel mai strălucit împărat dintre toţi împăraţii care au fost vreodată, a mărturisit înfrîngerea, cînd vei putea tu să birui frumuseţea florilor, dar, mai bine spus, să te apropii cît de cît de frumuseţea lor? Prin acestea Domnul ne învaţă să nu umblăm deloc după o astfel de frumuseţe. Uită-te la sfîrşitul ei! După ce biruie, se aruncă în cuptor!
Dacă Dumnezeu arată o atît de mare purtare de grijă de nişte flori de rînd, nevrednice de cuvînt şi de un folos întîmplător, cum nu va purta grijă de tine, făptura cea mai necesară din toate? […] Aşadar după ce Domnul a arătat că este mare purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se cădea să-i şi mustre pe ascultătorii Săi; dar chiar cînd îi mustră, îi cruţă; nu-i învinuieşte de necredinţă, ci de puţină credinţă: „Dacă iarba timpului Dumnezeu aşa o îmbracă, cu mult mai vîrtos pe voi, puţin credincioşilor“.
[…] Dacă nu trebuie să ne îngrijim nici de lucrurile de neapărată trebuinţă, nici de cele la îndemîna oricui, ce iertare merită cei care se îngrijesc să aibă haine şi case luxoase? Dar, mai bine spus, ce iertare merită cei care nici nu dorm, ca să răpească averile altora? “Deci nu vă îngrijiţi zicînd: Ce vom minca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Că pe toate acestea paginii le caută”.
Ai văzut că ne îndeamnă iarăşi şi ne arată că porunca Sa nu-i nici împovărătoare, nici grea?
După cum atunci cînd a spus: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc nu faceţi mare lucru, că şi paginii fac la fel”, prin pomenirea paginilor ne-a îndemnat să ducem o viaţă superioară, tot aşa şi acum, amintindu-ne iarăşi de păgîni, ne mustră şi ne arată că avem datoria să îndeplinim neapărat porunca Sa. De ce, oare, n-am fi vrednici noi, care trebuie să ducem o viaţă superioară cărturarilor şi fariseilor, nu numai că nu-i depăşim, ci, mai mult, continuăm să trăim tot atît de ticăloşi ca şi paginii şi să fim la fel de mici la suflet? Domnul, însă, nu Se mărgineşte numai să ne mustre; ci, după ce ne-a ţinut de rău şi ne-a făcut atenţi asupra vieţii noastre, după ce ne-a îndemnat cu toată tăria, vine acum şi ne mîngîie, spunînd: „Că ştie Tatăl vostru cel ceresc, că aveţi trebuinţă de toate acestea”.
N-a spus: „Că ştie Dumnezeu”, ci: „Că ştie Tatăl”, ca să ne dea şi mai mare nădejde. Dacă este Tată, – şi un astfel de Tată – apoi nu poate să treacă cu vederea pe fiii Lui, cînd sînt în cele mai mari nevoi. Nici părinţii cei de pe pămînt nu fac aceasta cu copiii lor.
Pe lîngă acest argument, Domnul adaugă un altul.
– Care?
– Acesta: „Că ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea”. Cu alte cuvinte Domnul spune aşa: „Hrana, băutura şi îmbrăcămintea sînt, oare, lucruri de prisos, ca să le treacă Dumnezeu cu vederea? Dumnezeu nu trece cu vederea nici pe cele de prisos, de pildă iarba, dar mai ales pe cele de neapărată trebuinţă?”
Deci ceea ce tu socoteşti că-ţi este pricină de grijă, aceea îţi spun că este îndestulător ca să te îndepărteze de această grijă. Dacă spui: „Tocmai de aceea trebuie să mă îngrijesc de hrană, de băutură şi de îmbrăcăminte, pentru că sînt de neapărată trebuinţă existenţei mele!”, apoi eu îţi voi spune contrariul: Tocmai de aceea nu trebuie să te îngrijeşti de ele, pentru că sînt de neapărată trebuinţă. Nici dacă ar fi de prisos n-ar trebui să te deznădăjduieşti, ci să ai încredere că Dumnezeu ţi le va da! Dar pentru că îţi sînt de neapărată trebuinţă, nicidecum nu trebuie să te îndoieşti. Care e tatăl care să nu dea fiilor săi cele de neapărată trebuinţă? Deci, şi pentru această pricină, Dumnezeu îţi va da negreşit şi hrana si băutură şi îmbrăcăminte. El este Creatorul firii noastre şi ştie foarte bine trebuinţele noastre.
Nici aceasta apoi n-o poţi spune: „Da, e Tatăl nostru şi sînt de neapărată trebuinţă cele cel cer; dar El nu ştie că am trebuinţă de ele”. Nu poţi spune asta pentru că fiind Creatorul firii noastre, plăsmuindu-o aşa şi cunoscînd-o, negreşit ştie şi nevoile ei mai bine decît tine care ai aceste nevoi. Că El a hotărît ca firea noastră să aibă astfel de nevoi. Deci Dumnezeu nu Se va împotrivi propriilor Lui hotărîri, pe de o parte, făcîndu-te să ai astfel de nevoi, iar pe de altă parte, lipsindu-te de cele ce satisfac aceste nevoi.
Să nu ne îngrijim, deci, nici de hrană, nici de băutură, nici de îmbrăcăminte! Nu ne alegem cu nimic altceva, decît că ne chinuim în zadar. Cînd Dumnezeu ne dă cele de neapărată trebuinţă – şi de ne îngrijim şi de nu ne îngrijim, dar, mai degrabă, dacă nu ne îngrijim – ce ciştigi de pe urma grijii, decît că-ţi atragi asupră-ţi degeaba pedeapsă. Nu-ţi pasă de hrană, cînd te duci la ospăţ; nici nu te îngrijeşti de apă, cind mergi la izvor. Deci nici noi, pentru care purtarea de grijă a lui Dumnezeu este mai bogată decît izvorul şi decît mii şi mii de ospeţe, să nu ne îngrijim, nici să ne pierdem încrederea.
Pe lîngă cele spuse, Domnul aduce şi un alt argument pentru a ne face să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, grăind aşa: „Căutaţi împărăţia cerurilor si acestea toate se vor adăuga vouă.”…
N-a spus: „se vor da vouă”, ci: „se vor adăuga vouă”, ca să stii că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sint o nimica in comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea cînd ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute, şi le vei dobîndi negreşit! Este nevrednic de tine să te apropii de Stăpîn cu nişte cereri ca acestea! Te faci de rîs pe tine însuţi de-ţi cheltuieşti toată rîvna cu dorul de cele trecătoare, cînd eşti dator ca toată rîvna şi grija ta să-ţi fie pentru bunătăţile cele nespuse. …
[…] Dar, cu toate că cele spuse de Domnul sînt atît de multe şi atît de puternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pămînt, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rînduiala. Luptăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune: „Nu căutaţi deloc cele de aici!”, dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: „Căutaţi pe cele cereşti!”, dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cît de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atît de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfîrşit şi nici nu poate rămîne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mîinile Judecătorului!
– Dar cîtă mîngîiere are amînarea!
– Ce mîngîiere, să aştepţi în fiecare zi osînda şi pedeapsa! Dacă vrei să ai oarecare mîngîiere de pe urma acestei amînări, apoi capăt-o indreptîndu-ţi viaţa prin pocăinţă. Dacă socoteşti că amînarea pedepsei te mîngîie, apoi cu mult mai mare e cîştigul să nu cazi sub pedeapsă. Să folosim, deci, amînarea aceasta ca să scăpăm de chinurile ce ne aşteaptă! Nici una din poruncile Domnului nu-i nici împovărătoare, nici grea, ci toate atît de uşoare şi lesnicioase, încît numai dacă voim pe toate le putem săvîrşi, chiar dacă am fi încărcaţi cu mii şi mii de păcate. Manase, împăratul iudeilor, săvîrşise nenumărate nelegiuiri: întinsese mina împotriva sfinţilor, adusese în templu spurcăciuni, umpluse cetatea cu crime şi săvîrşise încă şi altele mai presus de orice iertare; cu toate acestea, după atît de multe şi de mari nelegiuiri, şi le-a şters pe toate.
– Cum? In ce chip?
– Prin pocăinţă şi voinţă.
Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Il avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedica! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sari, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mîntuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu buna ta voie. Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricîtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mîntuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lîngă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te părăseşte, orice-ar face diavolul.
Deci noi sîntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întîlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar cînd ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscînd şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte cînd Il rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte cînd îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerînd cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trîndav, amînă şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi. De aceea ţi-a spus şi pilda cu prietenul acela care s-a dus noaptea şi a cerut pîine şi pilda cu judecătorul acela care de Dumnezeu “nu se temea şi de oameni nu se ruşina”. Şi nu S-a mărginit numai la pilde, ci ţi-a arătat asta şi cu fapta, cînd a slobozit pe femeia cananeancă, după ce-i dăduse mare dar. Prin femeia cananeancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Că a spus Domnul: „Nu este bine să iei pîinea fiilor si s-o arunci cainilor”; totuşi Domnul i-a dat, pentru că a cerut cu tărie. Iar iudeilor le-a arătat că acelora trîndavi nu le dă nici pe cele ale lor; că iudeii n-au primit nimic, ci au pierdut şi pe cele ale lor. Iudeii, pentru că n-au cerut, nici pe ale lor nu le-au primit; femeia cananeancă, însă, pentru că a cerut cu tărie, a putut să capete cele străine. Şi cîinele a primit cele cuvenite fiilor. Atat de bun lucru este stăruinţa! Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trîndav! Pe cele pe care nu le poate săvîrşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfîrşit stăruinţa. Să nu spui: „Dumnezeu mi-i duşman, nu mă ascultă!” îţi răspunde îndată dacă-L rogi des! Dacă nu pentru prietenie, pentru stăruinţă! Nici duşmănia, nici timpul nepotrivit şi nici altceva nu-ţi sînt piedică! Să nu spui: „Sînt nevrednic! Nu mă rog!” Şi cananeancă era nevrednică! Să nu spui: „Am multe păcate! Nu pot să-L rog că e mîniat pe mine!” Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău. Dacă văduva a înduplecat pe judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult rugăciunea ta continuă va îndupleca pe bunul Dumnezeu. Să te apropii de El chiar dacă nu-I eşti prieten, iar dacă-I ceri cele ce n-ai dreptul, chiar dacă ai risipit toată averea părintească şi de multă vreme nu te-ai mai arătat în faţa Lui, chiar dacă eşti fără de cinste, chiar dacă eşti în urma tuturor, chiar dacă e mîniat şi supărat pe tine! Arată-I că vrei să I te rogi şi să te reîntorci la El; vei primi totul şi vei stinge îndată şi mînia şi osînda.
– Dar iată mă rog şi n-am nici un cîştig!
– Da, pentru că nu te rogi cum se rugau aceia, aşa cum se ruga cananeanca, de pildă, ca prietenul care s-a dus la prietenul său la miezul nopţii, ca văduva care supăra necurmat pe judecător, ca fiul care a risipit toată averea tatălui său. Dacă te-ai ruga ca ei, ai căpăta îndată.
– Chiar dacă a fost insultat?
– Este Tată!
– Chiar dacă S-a mîniat?
– Işi iubeşte copilul! Un singur lucru caută Dumnezeu: nu să te pedepsească pentru insulte, ci să te vadă că te pocăieşti, că te rogi!
Dara-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atît de mult de dragoste de Dumnezeu cît de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi!Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scînteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat… Dacă noi, răi fiind, suferim cînd ne insultă copiii noştri, cu mult mai mult Dumnezeu, Care nici nu poate fi insultat! Dacă noi ne purtăm aşa, noi care avem o iubire firească, apoi cu mult mai mult Dumnezeu, care are o iubire suprafirească. „Chiar de şi-ar uita femeia rodul pîntecelui ei, spune Domnul, Eu nu te voi uita! (Miheia)”. Să ne apropiem, aşadar, de El şi să-I spunem: „Da, Doamne, dar şi cîinii mănîncă din firimiturile care cad de la masa stăpînilor lor”. Să ne apropiem de Dumnezeu cu timp şi fără timp; dar, mai bine spus, niciodată nu te apropii fără timp; fără timp este cînd nu te apropii de El mereu. Totdeauna este cu timp să ceri de la Cel Ce doreşte să-ţi dea. După cum niciodată nu-i fără timp să respiri, tot aşa nu-i fără timp să ceri de la Dumnezeu; să nu ceri este fără timp. Şi după cum avem totdeauna trebuinţă de respiraţie, tot aşa avem totdeauna trebuinţă de ajutorul Lui. Dacă vrem, îl atragem cu uşurinţă lîngă noi. Profetul, vrînd să ne arate că Dumnezeu este totdeauna gata să ne facă bine, spune: „Gata ca zorile îl vom găsi (Osea)”.
Ori de cîte ori ne apropiem de El, Il vedem că aşteaptă cererile noastre. Iar dacă nu scoatem nimic din izvorul cel pururea curgător al binefacerilor Sale, a noastră e întreaga vină. învinuirea aceasta o aducea şi iudeilor, spunîndu-le: „Iar mila Mea ca norul cel de dimineaţă şi ca rouă din zori se trece”. Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: „V-am dat toate bunătăţile Mele! Dar voi, prin marea voastră răutate, aţi pus stavilă nespusei Mele dărnicii, aşa precum căldura soarelui risipeşte şi norul cel de dimineaţă şi rouă cea din zori”. Şi acesta-i iarăşi un semn al purtării Sale de grijă. Cînd vede că sîntem nevrednici de binefacerile Lui nu ne mai face bine, ca să nu ajungem trindavi. Dacă, însă, ne schimbăm puţin, atît cît să recunoaştem că am păcătuit, îşi revarsă peste noi binefacerile Sale cu mai multă bogăţie decît izvoarele apele lor şi ne scaldă cu darurile Sale cu mai multă dărnicie decît scaldă marea ţărmurile sale. Cu cît primim mai mult cu atît se bucură mai mult. Aceasta Il face să dea şi mai mult. Că Dumnezeu socoteşte mîntuirea noastră propria Sa bogăţie şi o dă din belşug celor ce o cer. Acest lucru l-a arătat şi Pavel prin cuvintele: “îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă”. Se mînie atunci cînd nu-I cerem; ne întoarce spatele atunci cînd nu-L rugăm. Pentru asta a sărăcit, ca să ne îmbogăţească; pentru asta a suferit patimile, ca să ne îndemne să-I cerem.
Să nu ne pierdem, dar, nădejdea, ci, pentru că avem atîtea prilejuri şi atît de bune nădejdi, chiar dacă am păcătui în fiecare zi, să ne apropiem de el, rugîndu-L, implorîndu-L, cerîndu-I iertare de păcate. Aşa vom pune capăt păcatelor, vom pune pe fugă pe diavol, vom atrage asupra noastră iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi vom dobîndi bunătăţile ce vor să fie, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.
(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1994)