„… puțin credinciosule! De ce te-ai îndoit?”
Mustrarea făcută lui Petru, pe care am auzit-o astăzi în Sfânta Evanghelie, ne dă prilejul să cercetăm cu acrivie cele despre puțina credință care răcește dorința pentru virtute și o pierde cu ușurință în volbura păcatului.
Puțin-credinciosul se deosebește de credincios și de cel necredincios așa cum apa călduță se deosebește de apa fierbinte și de apa rece. Apa călduță are focul cuprins înăuntrul ei, dar puțin, apa fierbinte îl are mult, iar apa rece deloc. Puțin-credinciosul are credință, însă puțină, credinciosul are multă, în timp ce necredinciosul nu are deloc.
Profetul David, care a avut credință fierbinte, zicea: Pe Domnul Îl vedeam pururea înaintea mea, căci El îmi stă de-a dreapta, ca eu să nu mă clatin (Ps. 15,8). Din pricina aceasta, patriarhul Iosif a fugit de desfrânare și a păzit înțelepciunea. Egipteanca destrăbălată l-a silit, zicându-i: „Cum dar să fac eu acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” Puțin-credinciosul se cutremură cu ușurință și se zdruncină din pricina vântului patimilor, iar valurile păcatului îl îneacă cu ușurință.
Faptele, și nu cuvintele, sunt dovada credinței noastre, așa cum ne-a învățat Iacov, fratele Domnului, cel inspirat de Dumnezeu, care zice: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu din faptele mele îţi voi arăta credinţa mea (Iacov 2,18). Ce credință arată însă faptele noastre? Ele arată vădit că suntem puțin credincioși, căci nu cuvintele, ci faptele vorbesc despre faptul că avem puțină credință în Dumnezeu.
Noi nu mai trăim după poruncile lui Dumnezeu, ci după poruncile și sfaturile lumești. Toți aleargă și vatămă cât pot pe vrăjmașii lor, pentru că dacă l-ai ierta fără „cuvenita” răzbunare îți pierzi demnitatea, toți te disprețuiesc, se pornesc asupra ta și te vatămă în orice chip; și astfel îi urâm și îi dușmănim pe vrăjmașii noștri până la moarte. Și pentru ca să ne răzbunăm pe ei folosim injurii, curse, insulte, atacuri, trădări, răni, ucideri, cele mai mari rele și păcatele cele mai înfricoșătoare. Acestea sunt faptele credinței? Nu. Sunt lucrările puținei credințe.
Sfinții Apostoli, care aveau credință fierbinte în Hristos, „ocărâţi fiind, binecuvântau; prigoniţi fiind, răbdau; defăimaţi fiind, mângâiau”(I Cor. 4,12-13) pentru vrăjmașii lor. Dacă în inimile noastre am fi avut credință cât grăuntele de muștar, ne-am fi temut măcar de Ziua Judecății și de iadul care-i așteaptă pe cei care păcătuiesc; am fugi de zădărnicia lumii și am păzi poruncile lui Dumnezeu, alergând fără lenevire pe calea virtuții.
Dar de ce Domnul nostru Iisus Hristos Însuși L-a mustrat pe Petru pentru puțina lui credință? I-a zis: Puțin credinciosule! Pentru ce te-ai îndoit? L-a mustrat ca să aflăm că altceva este necredința și altceva este puțina credință. Domnul a numit-o credință pe cea desăvârșită, mare, fierbinte. Și credința aceasta nu este niciodată despărțită de faptele bune și de aceea și Iacov, fratele Domnului, i-a zis: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu din faptele mele îţi voi arăta credinţa mea (Iacov 2,18).
Aceasta este credința mântuitoare despre care Domnul a zis: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui!” Puțină credință este credința moartă și de multe ori străină și lipsită cu desăvârșire de fapte bune. Este cea despre care însuși Iacov a zis: „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,26). Mulțimea minunilor a încetat astăzi pentru că s-a stins fierbințeala credinței, pentru că așa cum atunci Apostolii L-au întrebat pe Domnul: „Noi de ce n-am putut să scoatem demonul?”, El le-a răspuns: „Pentru puțina voastră credință”, adică „pentru puțina noastră credință”. Pentru că Apostolii nu erau puțin credincioși, ci încă nedesăvârșiți în credință.
Așadar, fraților, trebuie să cunoaștem că puțina credință este rădăcina tuturor relelor, iar credința este rădăcina oricărei virtuți și fapte bune. Credința duce la virtute, iar virtutea înfierbântă credința. Deci, să fim blânzi, smeriți, iubitori de dreptate, milostivi, înțelepți, îndelung-răbdători, „înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”, „milostivi precum Tatăl nostru Cel din ceruri”. Pentru că acestea aprind în inima omului acel foc, adică credința pe care Hristos a venit s-o aducă pe pământ, adică în inima celor care vor crede în El.
Deci, plecându-ne genunchii, să strigăm cu lacrimi Mult-Înduratului Dumnezeu, precum tatăl copilului care avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Amin.