Iubiţii mei, atât Sfânta Scriptură, poruncile Bisericii, cât şi tratatele de morală ne pun în faţă toate păcatele de care un creştin trebuie să se ferească. Printre ele se numără: minciuna, furtul, hoţia, omorul, lăcomia, invidia, trufia şi foarte, foarte multe altele. Există însă un păcat al cărui nume adevărat – după părerea mea – nu-l veţi găsi nici în Biblie şi nici în tratatele de morală sau în poruncile Bisericii. Acest păcat foarte grav – repet, după părerea mea – se cheamă nesimţire. Este păcatul care-l stăpânea pe bogatul care este pomenit în evanghelia de astăzi. I se spune bogatul nemilostiv, dar cuvântul biblic îi este dulce în raport cu ceea ce nu era colosul acesta, mormanul acesta de carne şi de înbuibare care era bogatul cu pricina. (…)
Ni se spune foarte pe scurt că săracul Lazăr a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. De aici începe adevăratul tâlc al parabolei. (…) Dar ce se întâmplă dincolo? Condiţiile lor au fost diferite, ca şi în viaţă. Numai că a fost invers, bogatul se chinuia în iad, în văpaie, în timp ce săracul Lazăr era mângâiat, liniştit, odihnit, fericit în rai. (…) Nu din cauză că fusese bogat era pedepsit în iad, ci pentru că fusese nesimţit faţă de semenul său. Fusese lipsit de milă. Ori, nemila se pedepseşte, iubiţii mei. Se pedepseşte pentru că este un păcat faţă de porunca lui Dumnezeu şi un păcat faţă de datoria pe care tu o ai faţă de om.
Aş vrea să vă spun că mila are două planuri. Ea este sentiment pe de-o parte şi act sau acţiune pe de altă parte. Sentimentul este exprimat prin cuvintele: a-ţi fi milă de cineva sau a ţi se face milă de cineva. Pe câtă vreme actul este: a face milă cu cineva. Foarte mulţi dintre noi consumă mila sau compasiunea faţă de aproapele sau chiar faţă de un animal, doar la nivelul sentimentului. (…) Dar există „a face milă”, adică a transforma sentimenul în faptă. Aceasta este fapta bună şi aceasta contează cu adevărat, nu atât sentimentul. Şi să vă spun şi de ce, vorbind puţin mai la adânc.
Sfântul Apostol Pavel împarte pe creştini în special în două categorii: omul psihic şi omul duhovnicesc. Omul psihic este acela care se consumă la nivelul sentimentelor – mai puternice, mai puţin puternice – şi care nivel este comun tuturor oamenilor. (…) De aceea Pavel nu pune preţ prea mare pe omul psihic, deci care trăieşte la nivelul psihologicului, ci pe omul duhovnicesc, care trăieşte la nivelul duhului. Duhul este acela care intră în legătură cu Duhul lui Dumnezeu şi care rodeşte fapta cea bună. V-am spus asta pentru ca să cunoaşteţi mai bine că sentimentul milei, adică „a-ţi fi milă de cineva sau a ţi se face milă de cineva”, ţine de viaţa ta psihică, adică de viaţa ta superficială, adică de suprafaţă, pe câtă vreme, „a face milă cu cineva” ţine de duh, ţine de omul duhovnicesc din tine. (…)
E timpul să vă spun, iubiţii mei, că mila este un fruct al iubirii. Porunca supremă atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament este aceea: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aroapele tău ca pe tine însuţi.” Aşadar, iubirea faţă de aproapele, faţă de orice om, faţă de semenul tău este egală ca valoare cu iubirea faţă de Dumnezeu. Spune Domnul Iisus mai departe: „Cel ce pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte este un mincinos. Nu poţi să iubeşti doar pe Dumnezeu şi să-l urăşti pe omul de lângă tine, care este fratele tău prin faptul că şi el a fost făcut tot de Dumnezeu, iar Dumnezeu este Părinte şi al tău şi al celui de lângă tine. Aşadar, iubiţii mei, cel care-şi însuşeşte şi-şi însumează virtutea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele este capabil şi de sentimentul milei, dar şi de fapta milostivă, de faptă bună cum se numeşte ea.
Spune un Sfânt Părinte al Bisericii că scopul unei fapte bune poate să fie de trei feluri. Sunt oameni care fac milostenie, deci fapte bune, de frica pedepselor viitoare – cum este cazul parabolei de astăzi. Ai în faţă imaginea bogatului nemilostiv, a bogatului nesimţit, şi ţi-e teamă să nu păţeşti ca el şi atunci vei face acte de milă. Sunt oameni care fac acte de milostenie nădăjduind în răsplăţile viitoare care şi ele sunt reale. „Nu vă adunaţi comori pe pământ – spune Mântuitorul – ci adunaţi-vă comori în cer.” Sau îi spune, tot Domnul, unui tânăr bogat: „Vinde-ţi averile şi dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer.” Ceea ce ai cheltuit cu desăvârşire material, aici pe pământ, vei avea spiritual acolo în cer. Adică şi acesta este adevăr.
Dar spune acel Sfânt Părinte: sunt oameni care nu fac nici de frică şi nici sperând în răsplată, ci de dragul binelui, de bucuria de a face bine. Şi fără îndoială că acesta va fi scutit şi de suferinţele veşnice şi va fi răsplătit şi cu răsfăţurile veşnice. El, în clipa în care a făcut fapta, nu s-a gândit pe sine cum va fi el în viaţa de dincolo, ci s-a gândit la cel din faţa lui care este suferind, să-i facă lui un bine, să-i facă o bucurie. Iubiţii mei, eu nu cred că este un creştin adevărat care să nu fi simţit sau să nu simtă o imensă bucurie atunci când i-a făcut altuia un bine, o bucurie. Fie că este de ordin material, fie că este de ordin spiritual. O vorbă, o mângâiere, o mâna pusă pe frunte, un gând bun, o scrisoare, o încurajare, mult, de multe ori, face mai mult bine decât o bucată de pâine sau decât un ban. Amândouă sunt de folos şi amândouă sunt de trebuinţă. (…)
Iubiţii mei, mila ca act este socotită ca mai puternică decât dreptatea. Atunci la judecată dacă se prezintă un om drept în toate faptele lui şi îşi reclamă dreptul la mântuire, unul care este mai puţin drept, este mai păcătos, dar care are asupra sa fapte de milostenie poate să aibă întâietate în faţa lui Dumnezeu. (…) Orice act de milostenie, cât de modest, va fi ţinut în seama lui Dumnezeu, iar omul se va mântui. Şi aş încheia, iubiţii mei, cu un citat din Profetul Isaia, marele prorooc al Vechiului Testament, şi anume din capitolul 27, versetul 10: „Dacă din inima îi vei da pâine celui flămând, şi dacă vei însenina sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric, iar întunericul tău va fi precum amiaza.” Amin.
sursa: ÎPS Bartolomeu Anania – transcrierea unor fragmente din Predica rostită în Duminica a 22-a după Rusalii, 2000