Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi”. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”. Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?” A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”, adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia, slujirea ta viitoare”.
După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, arătând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă: Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israil, şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu – unul dintre cei doisprezece (v. In 1, 45-51).
Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi, îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.
Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug, a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?
Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica Ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă în cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug”, şi pentru Biserica despre care Domnul zice: „Iată Biserică întru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată alcătuirea şi rânduiala sa”.
Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica Ortodoxă, de la începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată, sau zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).
Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrarea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni, şi cu mahomedani, şi cu creştini străini de Biserica Ortodoxă: şi pentru păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă.
Ce facem însă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă – rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserică Ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, mulţi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână. De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna.
Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, înstrăinarea de viaţa şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoană oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos, ignoranţă distrugătoare!
Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră, şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni, sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească, sau ca pe ceva potrivit doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să îşi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc, şi obârşia ei, care este este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.
Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe, şi că nici o religie în afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie, şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu, şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii Ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni.
După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care atentează la viaţa ţarilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărat păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputată credinţei ortodoxe, care e neclintită în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit însuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele.
Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Împărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bineinmiresmează pe cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei Înstrăinaţi de El, ii întăreşte pe cei slăbiţi, ii reface şi îi împodobeşte pe cei sluţiţi, îi ridică pe cei căzuţi, ii slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, ii izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, ii împaca pe cei tulburaţi, ii întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi – o, minune! – dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!
Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii, şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului.
Iată creştini adevăraţi, iată îngeri în trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia. Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei! Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creştini ortodocşi adevăraţi, trebutie, mai întâi de toate, să avem împărtăşire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luăm parte la rugăciunile, la învăţătură, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi – cel mai însemnat lucru – să refacem în noi, prin pocăinţa adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice: v-am dat vouă Ca precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (In 13, 15), ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug!
Amin.
Sfântul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia